Scoțianul se află în turneu în România și a participat duminica trecută în Clubul Control din București la o întâlnire cu cititorii (în cadrul Z9 Culture).
Domnule Welsh, căci bătrâne nu îndrăznesc să vă zic, deși așa aș vrea, nu pot să spun că v-am așteptat ca pe Rolling Stones, până când v-ați cam făcut sexagenar, dar nici nu pot să spun că nu v-am așteptat.
Când cu Trainspotting-ul eram adolescent. De-abia apăruseră drogurile în țara noastră, dar până la noi în provincie ajungeau rar și – ca să vă spun tot adevărul – n-au fost o modă. De altfel, sunt atât de banal, încât eu nu. Nici măcar.
În schimb, beam, așa cum beau toți prietenii mei adolescenți – bine, poate că un pic mai mult. Băutura era OK, viitorii bărbați trebuiau să știe să bea. Se mai face că sunt dintre aceia care au citit întâi cartea, dintre aceia care admit greu că filmul, deși de geniu, e aproape la fel de bun ca ea.
Apoi s-a întâmplat viața și într-o vară am ajuns până în Edinburgh. Nu vă ascund că aproape că am alergat către Leith. Nu era o zi perfectă, ca la Lou Reed, dar, în acel galop, cartea dumneavoastră îmi curgea prin vene. Așa că alergam ca într-un vis, fiindcă îmi place lumea aceasta postindustrială. Îmi e acasă, cumva. M-am născut, probabil, prea târziu pentru altceva.
Săptămâna trecută, la București am văzut un bărbat vindecat de tinerețe. Știu că puteți să mai dați un bestseller, dar un Trainspotting nu o să mai dați niciodată, nu e nici o tragedie, era inevitabil. Timpul acela a trecut, la naiba!, chiar a trecut. Și m-a încercat o groaznică melancolie, chiar în timp ce vă ascultam, așa că am plecat înainte să terminați seara.
V-am ascultat citind. Citiți bine. Mereu am crezut că numai aceia care citesc bine pot ajunge scriitori. V-am ascultat teoria drogurilor ca o ciumă pe graniță, acolo, la sfârșitul unei lumi, înainte de începutul alteia, care întârzie. Dumneavoastră ați prins sfârșitul Revoluției Industriale, epoca heroinei. Mi-a plăcut această teorie, v-am dat dreptate.
Apoi ați spus că aveți cărți mult mai bune decât Trainspotting, dar nu v-am mai dat dreptate. Nu mai aveți. E adevărat însă că proza mea preferată se găsește în Acid House. E una în care Dumnezeu îl chinuie pe un tip și până la urmă îl face muscă și tatăl tipului îl omoară cu un ziar. E acolo cam tot ce cred și eu despre Dumnezeu, muște, ziare, viață și moarte.
Domnule Welsh, n-am crezut că veți deveni un clasic, dar ați devenit. Am crezut că veți muri de o supradoză, într-o recădere. N-a fost așa, ați ajuns milionar în dolari americani și trăiți la Florida, sunteți domnul Trainspotting, și nu mai aveți ce face.
Mi-a plăcut umorul dumneavoastră, părerea proastă despre criticii de specialitate, precum și despre literatura de rahat care se traduce din engleză în celelalte limbi ale lumii. M-a mirat, însă, părerea dumneavoastră despre filmul Trainspotting 2, dar nu vă contest dreptul la această părere.
Vreau să vă mai spun un singur lucru: acum cinci ani, am mers în mai multe gări din jurul Londrei unde auzisem că se face trainspotting. Am fost acolo să îi văd pe aceia care încă… Abia i-am găsit. Desigur poate n-am știut eu să caut. Mi s-au părut prea puțini, o sectă aproape, o sectă muribundă. Am vorbit cu un băiat care avea gin într-un termos, așa îi plăcea lui să-l țină. Mi-a dat să beau din ginul lui, și am băut, și iar mi s-a făcut foarte poftă de ceea ce ar fi putut viața.
Domnule Welsh, în fiecare an îmi propun să citesc Trainspotting, iar în unii ani chiar reușesc. Îmi place să ascult ritmul vieții de aici, și știam ce muzică vă obsedează, chiar dacă nu ne-ați fi spus. Nu mai știu unde am citit că ați declarat că Trainspotting nu e o carte despre droguri – ea este o carte despre prietenie. Da, am urlat atunci, uite un scriitor care chiar înțelege ce a scris!
De fapt, ceea ce voiam de la început să vă scriu e că și mie îmi e foarte dor și de prietenii dumneavoastră, de cei de atunci.