Zic unii de comunism, că era rău, foarte rău, și așa și era, dar măcar pe vremea aceea oamenii erau mai apropiați, se ajutau la nevoie, nu ca acum, atâta egoism n-a fost la vremea aia, atâta răutate, vorbeam unii cu alții, ne împărțeam necazurile și bucuriile, ne cunoșteam, azi cine își mai cunoaște vecinii, nici măcar nu ne mai știm pe nume, ca în Germania, acolo ăia care stau pe palier nici nu se salută, se miră dacă le zici gutentag, dar nu eram așa, nu, și nici nu țineau oamenii nasul pe sus ca azi, că ăla e senator sau doctor sau patron și nu le mai ajungi cu prăjina la nas.
Țin minte o dată când tanti Rebeca de la noi de la patru s-a dus până vizavi, la Blejești, să le ceară împrumut niște zahăr, că se băgase nu demult cartelă la zahăr și la ulei și cred că tanti Rebeca nu avea grijă să păstreze rația, să tragă de ea. Dom’ Blejescu nu era fitecine, era director la spital, adjunct, da’ tot director și chirurg, și profesor la medicină, la ei în casă se găsea orice, cafea, kent, carne de vită, și de fazan, așa zicea tata, că ăsta primea de la pacienți și fazan, și mistreț, și pui pentru export. Zahăr, ulei, astea nu erau probleme pentru Blejescu, nu era ca necăjiții ăialalți, mă și mir că mai stăteau la bloc. Da’ vezi că așa eram pe vremea aia, mai egali, ne frecam coatele unii cu alții și era mai omenește așa, zău că da.
— Numai să fi văzut, fir-ar mama lor a dracu’! i-a povestit a doua zi maică-mii tanti Rebeca. Au ăștia bani să se-ngroape în ei. Intrai în sufragerie și-acolo, pe măsuță, aia de lemn negru, scumpă treabă să fi fost, ierea un video. Recorder, așa zicea Blejescu, cinj’ dă mii face, dar lui i l-a adus, cică, fra-su din Germania. Ș-acolo, lângă video, o casetă de-aia cu una dezbrăcată, cu cizme de piele până acilea sus și tocuri ascuțite, Preti voman ori moman,
n-apucai să văd, că era scris câș, și pațachina aia-l trăgea pe unu’ de gât cu cureaua. Vezi, Ileano, intelectuali, el doctor, ea profesoară, și cu ce se ocupă! Și noi n-avem nici zahăr să facem o prăjitură la copil!
— Da’ ți-a dat? s-a interesat maică-mea.
— Sigur că mi-a dat, că ce ierea pentru ei o cană de zahăr? La ăștia stă kentul aruncat pe masă așa, ca nimica. Pui pariu că are și dolari ascunși, de la arăbeții ăia de-i are studenți.
Da, așa era pe atunci, se știa vecin cu vecin, nu se ignorau unii pe alții. Mai ziceau una-alta, că gura lumii-i slobodă, dar se și omeneau când era vreunul la necaz.
Mie tanti Rebeca nu-mi plăcea, era din alea care umbla cu vorba. Așa a zis și dom’ doctor Blejescu în seara aia, după ce tanti Rebeca a plecat, că mai bine să nu-i mai vină la ușă să-i dea căcatul ăla de zahăr înapoi, că nu de-aia a venit ea, a venit să vadă ce-i pe la ei și să poată bârfi mâine cu pațachinele din scară.
— Ți-am zis, Cristina dragă, să nu lași lucruri la vedere în sufragerie, că asta mâine toarnă la tot blocul ce-avem noi în casă, mai scornește știu eu ce și mâine-poimâine te trezești cu Miliția Economică la ușă. Dacă asta nu-i turnătoare la „ăia“, eu nu mai… bag mâna-n foc că-i așa.
— Fii serios, dragă, i-a pufnit în nas nevastă-sa. Proasta de Rebeca? Mai bine te-ai feri de lingăul ăla de asistent al tău, ascultă-mă pe mine.
Avea dreptate tanti Cristina. Până la urmă asistentul ăla l-a turnat pe dom’ Blejescu și când i-au făcut percheziție acasă, zicea tata că i-au găsit valută, că lua mită la examene de la studenții arabi, bașca nu știu câte kile de cafea, whisky și alte din astea. Dar a scăpat, că era doctor bun. A murit anul trecut la fra-su în Germania.
Discuții din astea și câte altele le-am citit în dosar la tata, în rapoartele pe care le scria el la vremea aia, săracu’, Dumnezeu să-l odihnească, că mult a pătimit la viața lui.
Dar știa tot, absolut tot ce era la noi la bloc, cunoștea pe toată lumea și toată lumea îl plăcea și beau câte un păhărel de zaibăr cu el jos la garaj.
Era tare frumos, țin mine și acum cum stăteam cu el și ascultam cum povestesc și râd și era seară și răcoare și frumos. Da, altfel erau oamenii pe vremea aia, ascultați-mă pe mine. Nu mai e lumea cum era.