Sunt deja câteva luni de când Alina și cu mine ne-am mutat în casă nouă (nouă pentru noi, fiindcă în realitate e mai bătrână decât amândoi). Mai precis: casă nouă, localitate – sau „locație“ – nouă, undeva lângă Timișoara. Un sat, o reședință de comună, o comunitate rurală, așa. Cum ar veni, am devenit sau am redevenit țăran. Sau poate că nu. Nu știu.
E o dilemă identitară, că tot e înnebunită lumea de identitate și mărci identitare. Adică locuiesc într-un sat – reședință de comună? Sunt sătean? Țăran? Comunard? E vreo diferență între traiul în mediul citadin-burghez al Timișoarei (sau Iașului, Clujului, Bucureștiului) și sătulețele din zona periurbană, înghițite încetul cu încetul de marile orașe? Și mai sunt ele, sătulețele astea, chiar sate? Sau reprezintă o nouă realitate, apărută în ultimele decenii, de obicei în apropierea marilor orașe, o realitate pentru care n-avem încă numele potrivit? Cert e că tot mai mulți locuitori ai centrelor urbane se mută în habitate ca al nostru. E un fel de migrație internă și minimală, care se manifestă în primul rând în orașele românești prospere și în marile centre universitare: mii, zeci de mii de oameni își vând locuințele din oraș și se mută cu câțiva kilometri mai încolo, în primul sat de la periferie, în vreme ce orașul se repopulează în același ritm cu alți oameni, veniți din satele sau orășelele falimentare din apropiere.
Procesul seamănă parțial cu o tendință migraționistă etichetată cu un cuvânt englezesc deja încetățenit și printre tinerii noștri urbani: downshifting, adică reducere a vitezei (în general), a ritmului vieții, prin adoptarea unui stil de viață mai simplu, mai apropiat de natură, inevitabil mai modest și mai puțin materialist. Doar că mutarea în zonele periurbane e un pic altceva, e mai degrabă mock-downshifting, o falsă revenire la ritmurile vechi și lente ale strămoșilor – care sunt și ele idealizate de mintea contemporană. Adepții downshifting-ului se mută de obicei departe de marile orașe, în sate izolate și cât mai tradiționale, și se străduiesc să trăiască așa cum o făceau – sau cum am citit cu toții că o făceau – răsbunicii noștri uitați de industrializare. E un soi de reflux generațional, influențat în sine de tendințele similare din Occident. Dacă în anii comunismului părinții noștri s-au străduit să se mute în oraș, unde traiul era mai bun și mai lipsit de griji decât în satul colectivizat și desconsiderat, azi copiii lor urbani, ajunși la vârsta maturității, vor să revină la traiul simplu și curat de la țară, unde s-a născut veșnicia, cum spunea Blaga (și se înșela amarnic, dar asta e altă discuție).
Falșii downshifter-i însă, cum suntem și noi acum, nu vor neapărat să se rupă de orașul mare, dinamic, energic și confortabil, chiar dacă a devenit aglomerat, poluat și stresant. Vor doar să se retragă puțin după colț atunci când au chef, dar să aibă totuși la dispoziție vâltoarea urbană, cu teatrul și librăriile de-acolo, cu supermarketurile și cinematografele, cu magazinele de lux, băncile, școlile și spitalele din oraș. Și nu se mută la sat ca să savureze plăcerile traiului rural tradițional, să iasă iarna în curte și să se spele cu zăpadă pe bustul gol, să spargă butuci de lemne și să facă focul în sobă… nu, Doamne ferește! Ei vor să-și transfere confortul urban cu care s-au obișnuit în noul lor mediu rural – ba chiar să-l sporească. Vor să ia ce e mai bun din fiecare parte și să le combine pe toate într-o viață nouă, paradisiacă, unde aerul e mai curat, păsărelele cântă și poți face un grătar în curte oricând vrei, iar la o adică, la o nevoie mare sau mică, să aibă urbea la doi pași.
Altfel, modelul e bine-cunoscut în America de Nord, iar astfel de locuri se numesc „suburbii“. Clasa de mijloc locuiește în suburbii, căci centrul orașului e mai degrabă centru de afaceri, iar în ceea ce privește locuințele, nu e întotdeauna o zonă respectabilă, ca în Europa. Așadar, de-acum m-aș putea numi suburban. Sau, conform DEX-ului, „lipsit de politețe, vulgar“. Nu, parcă nu merge… Bun, mai vorbim, ne mai gândim.