Când se vorbește despre memoriile și gândurile pianiștilor, lumea se gândește la coloratele mărturii în trei volume ale lui Arthur Rubinstein, la schițele autobiografice ale lui Artur Schnabel sau la Conversațiile cu Arrau ale lui Joseph Horowitz, ilustrând viața unor muzicieni intrați în legendă.
Cei care le-au urmat și vor să-și împărtășească istoria și reflecțiile pe marginea experiențelor lor, unii încă tineri, își au fanii lor, dar sunt departe de celebritatea celor dintâi. Aproape concomitent, trei pianiști cunoscuți și-au publicat memoriile în această toamnă: András Schiff, Muzica vine din liniște. Conversații cu Martin Meyer. Eseuri; Alexandre Tharaud, Montrez-moi vos mains – ce urmează unui volum apărut în 2013, Piano intime – și Evgheni Kissin, Memorii și reflecții (Weindenfeld & Nicholson).
Kissin, pianist originar din Rusia, este cel pe care l-am citit mai întâi, interesat de tinerețea sa într-o Uniune Sovietică trecută de la stagnarea brejnevienă la deschiderea gorbacioviană. Kissin s-a născut în 1971 și se autodefinește: „Am crescut în cultura rusă întreaga viață conștientă, am fost și sunt un european convins și, în același timp, m-am simțit încă din copilărie, fără nici o ambiguitate, evreu“. Dacă pare marcat de ceva din tinerețea sovietică, dincolo de muzică, este vorba de antisemitismul pe care l-a trăit.
„Am aflat ce înseamnă antisemitismul din fragedă copilărie. […] Majoritatea copiilor din bloc știau că sunt evreu și mi-o reaminteau des. Am suferit mult din acest motiv, nu numai din partea copiilor, dar și a unui adult. Nu am spus-o niciodată public înainte și nu vreau să intru în detalii, dar într-o carte de amintiri este imposibil să treci sub tăcere aceste fapte, istoria vieții mele ar fi incompletă și, într-un fel, chiar distorsionată. […] Să ne amintim: anul 1984, perioada de «stagnare», când antisemitismul de stat era înfloritor, până și cuvântul «evreu» era perceput ca indecent și, mai bine, de ocolit.“
Născut într-o familie din mediul muzical – mama sa era profesoară de pian –, educat în celebrul Institut Gnessin de o pedagogă, Ana Pavlovna Kantor, ce avea să devină parte a familiei, Evgheni Kissin dădea primul recital la 12 ani, în mai 1983, înregistra în același an un program difuzat de radioul sovietic, iar în iarnă debuta în concerte în Marea Sală a Filarmonicii din Leningrad cu al doilea Concert pentru pian și orchestră de Chopin, sub bagheta unui dirijor iugoslav. În martie 1984 își făcea debutul în Marea Sală a Conservatorului de la Moscova, tot cu Chopin, iar după acest concert intra oficial în așa-numita ligă a copiilor minune ai Uniunii Sovietice, alături de violonistul Vadim Repin, la scurtă vreme alăturându-li-se și Maxim Vengherov. Avea să fie sprijinit atunci de o celebritate negativă din anii ’50, Tihon Hrenikov, cunoscut pentru asocierea lui cu Jdanov și condamnarea compozitorilor Dmitri Șostakovici, Prokofiev ș.a.m.d. În anii ’80, depune mărturie Kissin, Hrenikov susținea tinerii talentați, iar grație lui familia Kissin a putut ieși din micul apartament de numai 36 de metri pătrați, în care trăiau mai multe persoane, pentru a căpăta o casă normală, relativ apropiată de școala Gnessin.
Kissin și familia sa au părăsit Uniunea Sovietică la ora colapsului acesteia, în 1991, stabilindu-se o vreme la New York, pentru a trăi apoi un soi de minune: întâlnirea cu un lord britanic omonim, ce avea să se dovedească a fi fost o rudă apropiată, din familia unui unchi executat sub Stalin, la sfârșitul anilor ’30. Lordul Kissin avea să obțină dreptul de ședere în Marea Britanie pentru întreaga familie și, la scurtă vreme, și un pașaport britanic pentru Kissin, facilitându-i astfel concertele în întreaga lume. Ulterior, pianistul avea să solicite și să capete pașaportul israelian, devenind și un artist angajat în favoarea cauzei Israelului.
Printre cei care l-au marcat și de care s-a simțit apropiat e dirijorul James Levine („Există o similaritate surprinzătoare între noi, nu numai în felul în care înțelegem muzica, dar și cum o resimțim, în mod natural“), Carlo Maria Giulini („un adevărat aristocrat“, care „nu le spunea membrilor orchestrei cum să cânte, ci îi ruga, iar ei erau fericiți să facă tot ceea ce le cerea el, cu un rezultat minunat“), Herbert von Karajan (pe care îl apără împotriva criticilor Kurt Sanderling și Iuri Temirkanov), Evgheni Svetlanov (dirijorul ale „cărui caracteristici sunt emotivitatea și natura creatoare“). Scurte reflecții, De gustibus, îi sunt dedicate lui Vladimir Horowitz, de a cărui imagine dorește să fie separat, deoarece interpretarea lui „nu reflectă deloc felul în care cânt eu. M-am simțit întotdeauna mai apropiat de pianiști ca Dinu Lipatti, Heinrich și Stanislav Neuhaus și tânărul Cliburn“. Un alt scurt capitol îi aduce un elogiu lui Emil Gilels: „Mi se pare că Gilels și Richter sunt în esență muzicieni de același tip, dar Gilels îmi este mai aproape, fiindcă, spre deosebire de Richter, are o calitate pe care o iubesc, anume căldura emoțională“.
În ansamblu, o carte interesantă, chiar dacă este vădit că Evgheni Kissin nu dovedește un har special al scrisului, nici după compilarea și editarea textelor de către colaboratoarea sa Marina Arșinova.