Am ajuns de o săptămână în România. Un an, o lună și 27 de zile au trecut de când i-am zis la revedere, nu știu când mă mai întorc, nu mă suna, te sun eu. Dacă e. Adevărul este că timp de 422 de zile nu mi-a lipsit cam nimic și cam nimeni. Și cum ar fi putut? Oricine are telefon mobil și acces la internet, oricine e la un apel distanță, oricine poate fi găsit la orice oră din zi și din noapte.
Aterizez la Iași și îmi plesnesc ochii de câte păduri, lacuri și dealuri se văd de sus. Mă foiesc pe scaun, nu știe mai nimeni că vin, abia aștept să dau vestea: am venit, mi-era dor de casă. Casă, acasă nu am.
Mi-a fost mereu frică de a rămâne, de a închide o portiță, de a mă uita veșnic pe geam către depărtări. Depărtarea face bine ochiului, îmi încălzește mintea și corpul, echilibrează stări incerte.
Sunt pustiul și singurătatea unei nații întregi, care a uitat să zâmbească străinului
În weekend nu e țipenie de om pe stradă. I-a bătut vântul pe la casele lor. E normal, zic, e vremea. Dar nu e asta. Sunt pustiul și singurătatea unei nații întregi, care a uitat să zâmbească străinului. Care a uitat de pâine și sare.
Pribegia mi-a sensibilizat papilele culturale. Miros de la kilometri distanță dacă un ceai oferit înseamnă o miruire pre-comercială, un refuz politicos sau doar intenția pură a unui om de a mă găzdui.
Murugan e meșter sculptor de la o margine de sat în Kuilapalayam, în sudul Indiei. Autodidact, a învățat pe cont propriu tainele fiecărei menghine, cuțit sau daltă, meserie pe care cei doi fii ai săi au îndrăgit-o, dar care a pierdut teren în fața oportunităților profesionale din lumea outsourcing-ului de call centere și IT made in India. Imediat ce mi-am parcat motorul în fața dughenei sale, Murugan mi-a zâmbit cu toți dinții și mi-a oferit un masala chai. Nu știa cine sunt, de unde vin, ce vreau sau ce ar putea să-mi ofere. Poate pavăză de soare, poate un litru de benzină, poate un pahar cu apă sau poate doar o vorbă bună.
Am povestit câte în lună și în stele, până i s-a întors nevasta de la muncă din Auroville, unde gătea de o zi întreagă dosa și idly pentru turiștii străini, și care nu a stat pe gânduri să mă invite la masă în mica lor bucătărie/ templu/ dormitor cu o plită și un singur arzător deasupra buteliei. Ne-am împrietenit instant și mi-era mai dragă inimă să-i prezint toți prietenii români veniți în căutări spirituale tocmai la capăt de Indie. Și, după zeci de ședințe de yoga, tai chi, masaje ayurvedice, ferme organice și nesfârșire de Ocean Indian, toți, fără excepție, și-au adus aminte de Murugan, de buna lui dispoziție, de nesfârșita răbdare cu care îi asista la orele de sculptat mandale în piatră verde și de mesele gătite de neobosita lui nevastă și servite pe podeaua curată din sufrageria unei case pe care o aveau în custodie. Cea mai mare mândrie a lor. Jumate în engleză, o parte în tamil, dar mai ales din toată inima. Ușa familiei lui Murugan era veșnic deschisă.
Unde ești tu, val de ricșe
Protocoalele sociale de pe plaiurile românești mă obosesc și întristează deopotrivă. Greutatea cu care pătrunzi în casa unui om, cu care treci peste sforăitoarele discuții de complezență, salutul în lehamite dat pe hol unui vecin al cărui nume mic n-ai să-l știi vreodată, agresivitatea în trafic (unde ești tu, val de ricșe, autobuze, vaci, cămile și elefanți din India, ai căror șoferi, păstori, îngrijitori sau dresori nu erau vreodată mișcați de claxoane, aglomerație, semafoare sau pietoni rătăciți), depersonalizarea muncii la birou, alienarea unor vechi prieteni din considerente de apropiere geografică prost asociată și invers proporțional cu cea emoțională – s-au prăbușit toate în fața mea din primul moment în care am ajuns înapoi la Iași, cu mari speranțe de regăsire și confort.
Mi-a fost mai ușor să adorm într-un sat indian fără nume, sub o plasă de țânțari ruptă deasupra unui pat din frânghii, mult prea scurt pentru și așa prea mica-mi statură, deasupra unei puzderii de rozătoare care-mi stârneau râsul, decât să privesc aleile goale ale orașului în care m-am născut, de unde răsare din când în când câte un om încruntat și acru sub umbrela propriei individualități, sărăcite de orice simț al amabilității de care avem cu toții atâta nevoie. Mi-a fost mai ușor să spun că sunt acasă în camera fără ferestre a unui hostel din Kuala Lumpur decât în casa unor amici ieșeni care se întreceau în a nu-și ridica ochii din telefonul mobil pentru mai mult de 5 secunde. Mi-a fost mai ușor să mănânc niște orez cu mâna în casa sărăcăcioasă a profesorului meu de yoga din Auroville, pe jos, din frunză de banan, decât să stau la aceeași masă într-un supermarket românesc alături de oameni care-mi vorbesc limba și care mai degrabă și-ar pierde o mână decât să ofere un loc unui bătrân sau unei mame cu doi copii. Mi-a fost mai ușor să țin mâna unei asistente din Africa, pe patul de spital, atunci când m-am îmbolnăvit de malarie, decât să cer un pahar de apă de la robinet unui chelner din Palas. Mi-a fost mai ușor să fiu departe decât să simt toată depărtarea poporului care, vrând-nevrând, mi-a făcut loc să plec în zare.
2 comentarii
Asa este, pe aici s-a cam uitat de paine si de sare. Suntem un popor de oameni singuri, cu ochii in telefoane. Ce dor mi s-a facut de India…
Absolut genial articolul asta! Felicitari!!!