Romanul Palatul Puricilor (traducere din limba engleză și note de Ada Tanasă) a fost publicat la editura Polirom în anul 2014.
Scumpă doamnă, v-am citit Palatul Puricilor, acum, când timpurile sunt tot mai tulburi, democrațiile tot mai subțiri, iar totalitarismele apar iar ca false, deci tragice, soluții salvatoare. M-am încântat și m-am îngrozit deopotrivă.
Vă cunosc și vă apreciez atât aleasa educație occidentală, cât și pozițiile demne, ferme, față de rătăcirile puterii de la Istanbul. Vă ador și cosmopolitismul, și feminismul rafinat, astăzi atât de rar.
Locuiesc eu însumi într-o capitală dintr-o țară care s-a găsit sute de ani sub otomani, așa că prea bine (și prea dureros) vă pot înțelege metaforele, pretextele și subtextul.
Îmi place, grozav îmi place!, cum mergeți și mai înainte, și mai înainte, în trecutul otoman al țării de care rămâneți legată de un destin chiar și în Arizona, unde înțeleg că v-ar putea găsi rândurile mele.
Palatul Puricilor este în definitiv, s-a spus, încă o cronică la Istanbul, acest oraș magnific, ca Suleiman, plin de paradoxuri, sclipici, ruine și nedreptăți, o cronică la vechea, dacă nu eterna, luptă între modernizare și tradiție.
Nu vă ascund că n-am obiecții la cele afirmate deja. Eu v-am citit însă cartea mai degrabă ca pe o sumă de povești orientale, deci tulburătoare, încărcate de tâlc și atinse discret de magia pe care o lasă în urmă deznădejdea, căci printre rânduri se ițește și întrebarea ce e de făcut? Nici măcar literatura nu va îndrepta lumea.
Coaforii Celal și Cemal, Tijen Igienă, Fiii-cei-iuți-din-fire (gogolieni, nu doar prin nasurile lor!), Amanta Tristă trăiesc toți la Răsărit de inima mea. Ce e formidabil în ce reușiți dumneavoastră: nu doar că ne explicați Orientul (aici nu casele sunt construite după planuri urbanistice, ci planurile sunt făcute ulterior, cât să nu deranjeze prea mult casele și, mai ales, castele), dar ne dați și personaje universale.
Amanta Tristă ar putea locui la fel de bine la noi, în Berceni, un cartier, nu-l știți dumneavoastră. Sau, dacă preferați, în Etiopia sau în Rusia sau în Franța sau în China, în timpul Marii Revoluții Culturale, sau chiar altcândva.
Ne-ați lăsat, așadar, personaje la care să ne gândim îndelung, și chiar asta fac acum, în timp ce vă scriu: mă gândesc la personajele dumneavoastră, la Nedreptate Turcpur mai mult decât la oricare altul.
Îmi place, grozav îmi place!, ce ați făcut cu Nedreptate, mi-a plăcut încă dinainte să se nască, de la asaltul sexual al bătrânului său tată, în acea încercare de a da o palmă vieții din care a ieșit un pitic exterminator de gândaci, dar nu numai. Nu numai!
Doamnă, cel mai mult iubesc concluzia cărții dumneavoastră. Dați-mi voie să o transcriu: „Viața e absurdă, absurditatea e esența ei, și dacă vreți să știți părerea mea, Fortuna trebuie să se fi săturat de mult să furnizeze posibile răspunsuri la imposibila întrebare: «Ce-o să se întâmple, cui și când?»“.
Îmi place, grozav îmi place!, că Palatul Puricilor nu e una dintre acele cărți care ne oferă soluții la viață. Ne lăsați în continuare cu misterul nesfârșit al faptului de a fi, din când în când, viu. Săvârșiți, deci, un fel de minune la care numai prin artă se ajunge. Se cuvine, de aceea, să mă înclin în fața artei dumneavoastră, și chiar asta fac. Rândurile acestea sunt – toate – o reverență.