Scriitorul verifică dacă nu s-au dezumflat roțile bicicletei pe care nu o mai folosise de mult, o încalecă și pornește spre strada în care știa un violonist orb, contând pe prezența lui conștiincioasă, mereu în același loc. Artistul străzii e fix acolo, lângă gardul metalic al spitalului militar, chiar aproape de capătul său, scârțâind o melodie dubioasă.
Sprijină bicicleta de gard, apoi profită că există prea puțini trecători pe stradă și găsește un prilej minunat de verificat dacă omul e orb au ba. Duce un aparat foto la ochi și prinde să-l fotografieze pe artist, apropiindu-se și depărtându-se, ca și cum ar fi avut în față un fotomodel. „Categoric e orb, își spune scriitorul. Nu dă nici un semn că e conștient de ce fac eu.“
Când își termină cântecul, lasă vioara într-o parte, o reazemă pe pipăite de gard, chiar lângă bicicletă, se pune cu fundul pe bordură și-și șterge fruntea nădușită cu o batistă. Apoi ia un măr din buzunar și mușcă încet din el.
— Bună ziua, îl salută scriitorul, cu glas ridicat, în eventualitatea că omul, totuși, e și surd.
Violonistul sare speriat în picioare și-și scuipă în sân.
— Vă rog, să nu mai faceți niciodată așa! Cine sunteți? Ce vreți?
Scriitorului îi vine să râdă, dar întâmplarea îl și întristează totodată.
— Mă iertați, n-am vrut să vă sperii, îl asigură el. Doar vreau să vorbesc cu dumneavoastră.
— Ce să vorbiți cu mine ? întreabă orbul, în egală măsură amărât, dar și cu o undă de bucurie în voce că, uite, totuși cineva se interesează de el.
— Nu vă supărați, de multă vreme vă ascult când trec pe aici.
— Serios?! se miră orbul, neîncrezător.
— Serios… Și totdeauna mi s-a părut că interpretați aceeași melodie.
Orbul aruncă cotorul de măr într-o parte și pare că-l privește țintă pe scriitor, deși e clar că nu vede.
— Nici nu vă închipuiți ce bucurie îmi faceți, îi spune.
— De ce ?
— Sunteți primul om care a priceput asta.
Aici, scriitorul se cam enervează puțin. Prea îi dădea aripi orbului să se creadă artistul neînțeles.
Așa că-i trece prin cap să-l cam execute:
— Eu m-am prins că-i una și aceeași melodie, dar, sincer, sună rău, nu prea aduce a nimic. Cum se cheamă?
— E o sonată în re minor, K.213, de Scarlatti, îi răspunde orbul, sec și oarecum indignat că spectatorul său ocazional nu și-a dat seama și singur.
Scriitorul nu-i încă decis dacă să-l taxeze până la capăt și să-i spună că melodia aceea aduce a orice, numai a sonată în re minor de Scarlatti, nu.
— Știu, sună oribil! Nu vă sfiiți, spuneți-mi! îl îndeamnă orbul, de parcă i-ar fi citit gândurile. Scarlatti e foarte complicat.
De la iritare, scriitorul trece în cealaltă extremă, a milei:
— Și-atunci, de ce n-o lăsați baltă ? Cântați și dumneavoastră ceva mai popular, ca să recunoască trecătorii… Chiar și falsând, să știți, o melodie populară tot prinde la public. Nu contează cum o interpretezi, important e să o recunoască oamenii… Sunt mai multe șanse să vă dea bani.
Orbul își șterge fruntea cu batista și pe chipul său apare un surâs.
— Prefer să chinui toată viața o sonată de Scarlatti, sperând că-ntr-o bună zi o să-mi iasă, decât să falsez încontinuu melodii populare.
Scriitorul găsește atunci momentul potrivit să ducă aparatul la ochi și să imprime surâsul trecător al orbului cu voință de apreciat, dar lipsit de orice talent muzical.
— Acum, că mi-ați zis, parcă îmi sună a sonată de Scarlatti, îl încurajează el. O cântați încă o dată, vă rog, pentru mine ?
Orbul se înviorează, pipăie repede pe lângă gard după vioară, o ia și începe să cânte. După ce-l ascultă politicos câteva zeci de secunde, scriitorul își desprinde încet bicicleta de gard, se îndepăr-
tează tiptil, o încalecă și-l lasă în urmă pe violonist.