Ultimele săptămâni m-au lăsat cu următoarea întrebare pe buze: „Și acum ce?“. Vedete care îmi plac, pe care le urmăream, pe care – O, Doamne! – le admiram sunt acum în mijlocul unor scandaluri de neignorat.
Sportivi, actori sau muzicieni acuzați de hărțuire sexuală, homofobie sau comportamente imorale devin aproape inseparabili de felul în care se comportă în viața privată. Să renunț la serialele care îmi plac, să închid fereastra de YouTube când începe o anume melodie? Când toată viața am fost consumatorul fațetei publice a unei persoane, cât trebuie să cântărească ceea ce face în realitate?
Mi s-a frânt inima atunci când mi-am dat seama, pentru prima dată în viața mea, că actorii nu sunt unul și același lucru cu rolul perfect pe care îl interpretează la televizor. Cred că era vorba, pe atunci, de Zack din Salvați de clopoțel și un interviu cu actorul care îl interpreta. Totul fusese agasant: accentul în engleză, gestica și cum își zbătea vârful adidasului drept peste genunchiul stâng atunci când era încântat de o poantă pe care o făcuse. Și chiar dacă am reușit să blochez impresia proastă și să mă uit până la capăt la serial, am luat atunci o decizie: niciodată, dar niciodată, să nu îi văd pe actori în afara rolurilor. Am evitat cu strictețe toate dezvăluirile din culise, toate articolele de scandal, toate interviurile de pe covorul roșu. Muzicieni, actori, prezentatori de știri, umoriști, sportivi – eram doar consumatorul imaginii lor atent construite și știam asta. Presupuneam pur și simplu că poate sunt alcoolici, poate se droghează, poate distrug camere de hotel, dar nu lăsam lucrurile astea să îmi influențeze în nici un fel relația mea cu televizorul.
Dar ce mă fac cu Kevin Spacey? Îmi plăcea. Îl văzusem de câteva ori și în tribune la tenis, susținându-mi favoriții, așa că am început să caut filmele unde îi apărea numele în lista actorilor.
I-am văzut intervențiile împotriva lui Trump și l-am admirat. Am devenit fan House of Cards și am urmărit serialul episod după episod vreo câteva sezoane la rând. Am câteva episoade din noul sezon pe care încă nu le-am urmărit, dar, de când a fost acuzat de hărțuire sexuală de numeroase voci, mă confrunt cu dileme etice proprii: dacă urmăresc serialul până la capăt, contribui în vreun fel la bunăstarea unei persoane care se folosește de puterea și influența sa pentru a-i hărțui sexual pe alții? Pot să las la o parte omul, pentru a mă conecta cu rolul lui? Au artiștii o datorie morală să fie perfecți – sau, dacă nu perfecți, măcar nu delicvenți?
Până nu demult, dilemele erau simple. Maria Șarapova a fost prinsă că folosea substanțe controlate pentru a-și îmbunătăți jocul și am renunțat să o mai susțin. Oscar Pistorius și-a împușcat iubita și am decis că, deși a avut tenacitatea de a concura cu cei mai buni sportivi ai lumii în ciuda picioarele amputate, sigur nu este un erou sau un model. Când un actor din Grey’s Anatomy s-a dovedit homofob, mi-am permis să ignor relatările și să continui să mă bucur de serial. Când Britney Spears a avut o cădere nervoasă și s-a tuns zero, am hotărât că nu și-a făcut rău decât ei și că nu merită să o șterg de la inimă. Eram, de asemenea, mai tânără.
E adevărat, nimeni nu datorează nimănui să fie perfect. Iar vedetelor le aplicăm mai mult decât altora standarde duble, având pretenția să aibă comportamentul impecabil, opiniile potrivite și să fie în plus foarte buni în ceea ce fac. Cu ceilalți e mai ușor, parcă: pe politicieni nu-i mai votăm, prietenii pot deveni „foști“, afacerile cu practici neetice pot fi sabotate, familia trebuie suportată orice ar fi. Dar rămâne întrebarea: cât de vinovată este arta pentru viața artistului? House of Cards a fost tradus în română cu titlul Culisele puterii. E clar că mai bine e să nu știi niciodată ce se petrece acolo.