Zic hai la Food Court în mall să mănânc orez chinezesc cu curry. Acolo-i amestecătură de lume și de mâncăruri, de la orezul meu chinezesc până la KFC ori soleancă basarabeană. Acolo te-nvecinezi cu cine-apuci, cu gusturi străine. În lateral e o gașcă de copii, gen clasa I sau a II-a, nu mai mult, cu masa plină de McDonalds-uri și de surprizele lor.
Cât mestec o urechiușă de lemn chinezească, îmi fug ochii spre masa din lateral și văd o fetiță care-și deschide meniul McDonalds, apoi își face mai multe cruci largi, creștinești, înainte de a se apuca să mănânce. Apoi ia câteva înghițituri și vine un băiețel în spatele ei, care o bate glumeț cu palma pe umăr. Iar ea lasă Happy Meal-ul, se întoarce spre băiețel și îi spune:
— Hai să facem un copil tradițional… Hai să ne pupăm cu limba.
Am și doi martori că nu mint, că doar relatez…
***
Nu, nu vreau să mă leg de logoul României pentru președinția UE, reprezentând un lup dacic, ci asta doar îmi reamintește o nedumerire mai veche: frate, ce-avem noi cu dacii, ce mare chestie e să fim noi luați de toți ceilalți drept daci? Ce-avem noi de la daci, pe lângă barză, brânză, viezure, mânz? Un lob al urechii sensibil diferit de-al romanilor? Există vreo minune a lumii construită de daci? Mai știe cineva în afară de noi cine-au fost dacii? Bun, să zicem că acum două mii de ani dacii chiar au marcat omenirea, că au fost bravi, drepți etc., etc., că toate clișeele vehiculate de dacopați ar fi adevărate. Pe 8 noiembrie 2017, cu ce-ai fi tu – pălmaș pe ogoarele muncii din România sau pe plantațiile europene – mai bun, mai stimabil, dacă devine general și incontestabil recunoscut faptul că ești pui de dac? O să vină cineva și o să spună: „Da, bă, ăștia n-au autostrăzi, trăiesc într-o continuă dezbinare, se plâng întruna isteric, sunt conduși și gândesc cu curul, dar măcar sunt daci“? Și, dacă o să recunoască ceilalți că suntem daci, ne rezolvă asta măcar un kilometru de autostradă?
***
Am vizitat recent prima – și sigur ultima – salină din viața mea, la Cacica. Nu-mi mai trebuie nici dacă mă plătește cineva cu bani grei. Era doar un nene la intrare, care tăia bilet și spunea vizitatorilor ceva de genul: „Vedeți că miroase urât, dacă sunteți mai sensibili, treaba voastră, eu v-am spus“. Cobori jde scări, mergi prin jde labirinturi înguste, miroase a petrol – la fiecare pas te-aștepți să izbucnească țițeiul dintr-un perete sau să găsești schelete de oameni rătăciți. După ce-ai coborât în adâncul muntelui, îi simți toată apăsarea, nu există absolut nici o persoană oficială care să te ghideze, care să te liniștească dacă te-apucă vreun atac de panică. Nu există absolut nici o posibilitate să comunici nu exteriorul, nici un punct cu vreun telefon de urgență ca să anunți: „Nene, veniți că i s-a făcut cuiva rău“. Dacă ți se face rău, ăla ești, acolo rămâi pe veci, cu o crustă de sare pe tine, un motiv în plus de groază pentru următorii vizitatori. Din când în când, erau niște cămăruțe mai mari, pe post de capele – ortodoxă și catolică –, la care m-am rugat aprig să ies viu.
M-aș fi rugat și la musulmani, dacă ar fi fost vreun locaș de-al lor de cult pe-acolo. În fine, dacă vă bate vreodată gândul să intrați la salina Cacica, o faceți pe răspunderea voastră, să nu spuneți că nu v-am spus.
***
„Indivizii se supun, fără să conștientizeze neapărat, somațiilor unui câmp social, sub masca unei aparente exercitări a libertății“ (David Le Breton). Cu alte cuvinte, ești atât de liber cât îți permite bula ta socială, opiniile și gândurile pot fi îndrăznețe doar prin raportare la altă bulă, pentru că aia în care trăiești te execută una-două dacă o contrazici. N-ai s-auzi niciodată un manelist spunând în toiul unei petreceri: „Da’ hai în puii mei să mai ascultăm măcar juma de oră și altceva“. N-ai s-auzi un medic spunând: „Bă, da’ ce-ar fi să facem un protest contra medicilor care iau mită?“. N-ai s-auzi pe unul care lucrează la privat lăudând bugetarii. Și nici invers. Nu prea ai s-auzi un tânăr frumos și liber acceptând că statul mai face și chestii bune sau că nu toți pensionarii sunt idioți.
N-ai s-auzi un liberal spunând: „Bă, mie sincer îmi place de pesedistul ăla“. Și nici invers. Și tot așa. Deși fiecare individ realizează uneori în sinea lui că adevărul nu-i doar de partea taberei sale, acesta va evita să o spună public.
De aceea cred că rețelele de socializare, cumva ciudat, nu prea încurajează gândirea individuală, liberă, ci mai degrabă formează clișee tiranice pentru indivizi, grupându-i în tabere în care ai doar libertatea de a-i critica nonstop și fără discernământ pe „adversari“.