Romanul Petale de sânge (traducere din limba engleză și note de Mihaela Negrilă) a fost publicat la Editura Polirom în anul 2017.
Domnule, v-am mai scris: după ce am citit Râul care ne desparte, dar și după ce am citit Un bob de grâu. De fiecare dată, credeam că nu puteți ajunge mai sus, în inima Africii, de fiecare dată greșeam.
La noi în țară, Petale de sânge a apărut însoțită de cuvintele lui Moses Isegawa: Acesta este romanul african al secolului XX. Și cine sunt eu să îl combat pe marele autor din Uganda?
Domnule, am citit cu încântare Petale de sânge, fiindcă m-a cucerit încă de la metafora din titlu. Minunate aceste flori cu petale pentru care nu există o altă culoare. Cucerit am fost și de acea bătrână care intră în curtea unei școli doar pentru a lăsa în urmă un munte de rahat. M-am gândit mult la rațiunea aceleia de a proceda așa.
Domnule, aveți o înțelegere foarte profundă pentru nevoia oamenilor de a rezista în cultura lor, mai ales dacă e veche de milenii. Până la urmă, de ce nu ar avea și bătrâna dreptatea ei?
Am găsit în cartea dumneavoastră semnificații adânci pentru lupta dintre tradiție și ce aduce noul, sunt semnificații care încă nu s-au epuizat. Și nu doar în Kenya, nu doar în Africa.
Nu eram născut la 1977, când ați publicat această carte. Știu că guvernul din țara dumneavoastră a dat dispoziție să fiți încarcerat și nu vi s-au adus la cunoștință acuzațiile. Mai știu că mai mulți scriitori au scris atunci în solidar cu dumneavoastră. Aș vrea să vă asigur că, dacă aș fi fost unul dintre ei, aș fi procedat întocmai. Dar, nefiind născut, nădăjduiesc să mă iertați.
Vă asigur că acum, patruzeci de ani mai târziu, cartea dumneavoastră e la fel de puternică. Arestarea ordonată de guvernul Kenyei arată că, totuși, acolo cineva știa să citească și să recunoască pericolul cuvintelor și gândirii libere. Știu că specialiștii au văzut în cartea dumneavoastră mai ales o declarație politică năucitoare („The Weekly Review“), și poate că asta trebuie văzut prima dată. Eu însă am văzut umanismul său extraordinar, chiar și atunci când povestiți întâmplări tragice la un mod superior.
Dacă ar trebui să păstrez pentru totdeauna un fragment din romanul dumneavoastră, l-aș păstra chiar pe acesta. Mi se pare nu doar cel mai important, ci și cel mai emoționant. Fie și atât dacă rămâne în inima unui cititor, cred că sensurile cărții dumneavoastră nu s-au pierdut.
Un copil strigă:
— Uitați! O floare cu petale de sânge.
Era o floare solitară de fasole, roșie, pe un câmp plin de flori albe, albastre și violet. Indiferent cum te uitai la ea, îți dădea impresia unui șuvoi de sânge. Munira se aplecă și o culese cu mâna tremurândă. Probabil că fusese doar lumina care se juca pe ea, căci acum era doar o floare roșie.
— Nu există o culoare numită sânge. Vrei să spui că e roșie. Vezi? Trebuie să înveți cele șapte culori ale curcubeului. Florile sunt de diferite feluri, de diferite culori. (…)
Un alt băiat strigă:
— Am mai găsit una. Petale de sânge – vreau să zic roșii… Nu are stigmat sau pistiluri… n-are nimic înăuntru.
Se duse la el și ceilalți îl înconjurară.
— Nu, te înșeli, zise el, luând floarea. Culoarea asta nici măcar nu e roșu… nu e la fel de aprinsă ca cealaltă. Ăsta e roșu-cărămiziu. Zici că n-are nimic înăuntru. Uită-te la tulpina de pe care ai luat-o. Vezi ceva?
— Da! țipară băieții. E un vierme – un vierme verde cu multe mâini sau picioare.
— Corect. Aceasta e o floare mâncată de viermi… Nu poate să facă fructe. De aceea trebuie să omorâm întotdeauna viermii… O floare poate, de asemenea, să capete această culoare dacă nu primește suficientă lumină.
Ce ar mai fi de spus, domnule? Banalul adevăr veșnic și universal: copiii au întotdeauna dreptate, copiii știu.