A simțit pentru prima dată că Dumnezeu o vede – și nu i s-a întâmplat de prea multe ori – într-o bună zi din copilărie. Maria locuia pe atunci la o casă, undeva mai înspre marginea orașului. Și avea o prietenă, Roxana, ceva mai mare, cu care se juca.
Cel mai frumos joc pe care îl descoperiseră era să îngroape animalele găsite moarte: călcate de mașină, lovite de tramvai, înghețate de frig, cum se nimerea. Totul a pornit atunci când au găsit o broască lățită pe marginea străzii și s-a concretizat atunci când au ajuns să dețină un fel de cimitir particular pentru animăluțe, în spatele curții.
În stradă n-au făcut altceva decât să așeze broasca ceremonios, cu milă, pe o frunză de nuc. Apoi, cum frunza cu pricina aducea oarecum a sicriu, au socotit că n-ar strica s-o îngroape creștinește (termen pe care maică-sa, credincioasă habotnică, s-a tot chinuit să i-l bage în cap până la liceu). Să meargă la cimitirul adevărat era cale lungă, și-acolo oricum nu primeau decât oameni. Așa că, aproape fără să-și dea seama, au pus baza propriului lor loc de veci. În principiu, pentru înmormântarea broaștei aveau nevoie de-un preot, de-un dascăl, măcar de-un gropar, de câțiva oameni care să poarte tot felul de lucruri sfinte înaintea mortului, de alții care împart pomeni și de-un cortegiu care să jelească broasca. Deoarece ele nu puteau întruchipa decât două personaje, au mers pe primele două opțiuni – preot și dascăl, dându-și silința de a încerca, în scurte pauze, să le suplinească și restul.
Au ales locul de cimitir, între gard și un strat de flori, apoi Maria a mers înainte, purtând ceremonios broasca pe frunza de nuc: „Doamne milueșteeee! Doamne milueșteeee!“. Roxana, cu doi pași mai în urmă, ținând isonul. „Un’ te duci tu, broascăăă?! Cui ne laaaaași?“, mai juca aceasta, din când în când, rolul bocitoarei. S-au certat o vreme cine și cu ce să sape groapa, apoi s-au împăcat și au convenit să o scobească împreună, cu o lingură. După ce au coborât broasca în mormânt și au turnat țărână deasupra, și-au făcut cruce și au fost mulțumite de ceea ce le-a ieșit.
„A fost o înmormântare frumoasă“, au căzut de comun acord. Problema a apărut pe urmă, când deja prinseseră patima unei înmormântări frumoase și nu prea au mai găsit animale moarte pe stradă. Deși și-au dat toată silința să caute. Roxana a venit cu ideea că știe ea un câine prin vecini pe care ar putea, la o adică, să-l otrăvească, dar Maria a refuzat răspicat, pe motiv că așa ceva „nu e creștinește“.
Au hotărât să-l aștepte, pentru că oricum arăta cam pe ducă. Luni în șir au fost nevoite să se descurce cu animale mici: albinuțe, bondari, viespi, fluturi, în fine, vietăți pe care nu-i neapărat necreștinește să le omori. Cu timpul, pe măsură ce cimitirul din spatele curții devenea din ce în ce mai larg, amenințând să treacă pe sub gard, extinzându-se și peste stratul de flori, ritualul de înmormântare s-a întregit, s-a rafinat. De la adăugat cruci din crengi sau bețe de chibrituri, legate cu ață între ele, au ajuns la necesitatea de a pune un ban în groapă, deasupra mortului, ca să aibă – după cum știa de la maică-sa – cu ce plăti trecerea în lumea de dincolo. Din păcate, au apucat să facă asta doar o singură dată, pe banii Roxanei, care ținea în secret față de toată lumea, exceptând-o pe ea, o sută și cinci lei. Mai mult fascinată de bancnota de o sută de lei, Roxana nu s-a împotrivit prea convingător să renunțe la o monedă de cinci lei, pentru „o înmormântare cu adevărat frumoasă“, pe care a trebuit să o așeze evlavios în groapă, deasupra unei viespi sărmane, ca să-și plătească astfel fericirea veșnică. Numai că, la câteva ceasuri după ce a plecat Roxana, pe Maria a cuprins-o o invidie nemăsurată pe banii deținuți de prietena ei, așa că a dezgropat viespea, a luat moneda de cinci lei și și-a cumpărat de toți bomboane.
Și poate că joaca ar fi decurs liniștită până la liceu, dacă nu s-ar fi întâmplat un mare necaz: a doua zi după înmormântarea viespii, Roxana a descoperit în oraș o pereche de sandale pe care să-și cheltuie banii. Costau fix o sută trei lei. A venit cu dârzenie în curte, a anunțat-o pe Maria că ea s-a săturat să-și cheltuie banii ca proasta pe înmormântări, că oricum a pus în groapă mai mult decât era nevoie pentru fericirea unei gâze păcătoase, că lasă din rest un leu, la loc, și le mai rămâne unul pentru altă ceremonie – pe scurt, în ciuda tuturor argumentelor creștinești oferite de Maria, a dezgropat, la rându-i, viespea. Mult a jelit Roxana la mormântul nefericitei viespi, dar nu pentru sufletul acesteia, ci convinsă că Cel de Sus, martor la păcatul dezgropării, a pedepsit-o, prefăcându-i banii în țărână.
Mai mult a jelit Maria pe urmă, deși nu a fost bănuită nici o secundă de vreo faptă nelegiuită, convinsă că Cel de Sus, cel care stă și vede tot, exista cu adevărat și asistase neputincios la trădarea prietenei sale.