99 e un număr aproape la fel de bun ca și 100. Nu e rotund, dar e foarte-foarte aproape. E gata să se rotunjească, e tensiunea lui „aproape că“ dinainte de împlinirea centenară.
S-au împlinit 99 de ani de la Marea Unire din 1 decembrie 1918. Presimt – nu-ți trebuie multă intuiție pentru asta – că anul viitor va fi unul foarte festivist, cu puseuri etnonaționaliste, de tipul „noi suntem români, pe veci aici stăpâni“ și „cine-a îndrăgit străinii“. Ungurii, inclusiv (sau mai ales) Soros, americanii, Uniunea Europeană, rușii, toți vor să distrugă țara asta frumoasă și bogată, dar noi nu ne lăsăm. Să moară dușmanii noștri, uite c-am apucat suta. Drapele fâlfâie, lanurile de grâu unduiesc, peștii saltă veseli în râuri, orașele prosperă, câmpurile înfloresc, măreață ne e țara și toate celelalte. Unii le știm bine dinainte de 1989, cei mai tineri le-au învățat între timp, nimeni nu i-a lăsat să uite, fiindcă ultimul deceniu de naționalism comunist a lăsat brazdă adâncă, patriotismul e la noi retorica patriotardă: noi suntem buni și mulți ne invidiază, ne dușmănesc, ne oropsesc sau vor s-o facă, dar nu reușesc.
Măcar acum, în al o sutălea an care stă să înceapă, am putea încerca să ieșim din mentalitatea etnonaționalistă de secol XIX. Să ne evaluăm România, așa cum este ea, în devenirea ei aproape seculară, cu un ochi cât mai obiectiv – cald, dar obiectiv – și să judecăm, să evaluăm ce am fost și ce am devenit, fără retorică mincinoasă și, în cealaltă extremă, fără pesimisme apocaliptice. Să încercăm, de exemplu, într-un arc peste timp de 99 de ani, să vedem ce-am avut și ce-am pierdut. Să fie așa, pentru început, un mic exercițiu de modestie.
În arcul ăsta de timp am pierdut, cum știe fiecare, niște bucăți consistente de teritoriu național – ce-i drept, abia câștigate după Primul Război Mondial: Cadrilaterul, o achiziție un pic mai veche, Basarabia (azi Republica Moldova), o parte din Bucovina de Nord. De fapt nici n-au prea apucat ele să fie naționale, că au și trecut pe harta altora. Bun, astea sunt întorsăturile istoriei, uneori seamănă cu pocherul, o dată îți joci bine cărțile și ai și noroc (fiindcă asta a fost de fapt momentul 1918, chinta noastră roială), altă dată nimerești numai cărți proaste și, pe deasupra, ai ghinionul să joci cu pistolul pe masă, alături de cei mai mari trișori din zonă, ca după al Doilea Război Mondial. Însă norocul și-l mai face și omul sau țara dacă știe cum, iar guvernele românești postcomuniste au ratat o posibilă reunificare, cea cu Republica Moldova, într-un moment strategic, adică pe la începutul anilor 1990. Au ratat-o sau n-au dorit-o sau nu i-a interesat, fiindcă, onest vorbind, Basarabia n-a contat niciodată prea mult pentru guvernanții români – nici în epoca interbelică, nici în trecutul recent.
Un lucru pe care l-am pierdut sistematic și a cărui lipsă se simte este contactul cu lumea democratică occidentală. Poate sună ciudat să spun asta despre un stat membru în Uniunea Europeană, dar România e o țară ce suferă de un retard democratic major. Da, avem alegeri democratice, parlament, partide politice de dreapta și de stânga și de centru-dreapta/ stânga, avem toate instituțiile unui stat democratic, dar în realitate sistemul politico-administrativ funcționează mai degrabă după modelul fanariot de secol XIX, unde boierii proprietari de moșii au fost înlocuiți de baronii locali și liderii politici de la centru, iar ploconul, slujbele de familie și corupția endemică sunt motoare economice ale țării. S-ar părea că așa funcționează România, cu sincope, pierde ritmul, face un efort de sincronizare cu modelul la care aspiră, apoi rămâne iar în urmă, iar încearcă să intre în ritm, iar pierde ritmul. Azi pierde.
Mult mai îngrijorător pentru viitorul acestei țări este că a pierdut – și încă mai pierde – lucruri ce țin de identitatea sa, lucruri care îi asigură soliditatea constitutivă, care o împiedică să se destrame. De un sfert de secol pierdem, încetul cu încetul, exact elementele ce asigură existența unei națiuni. România devine tot mai străvezie, mai destrămată, în ciuda zgomotului pe care îl facem și îl vom face an de an de 1 decembrie. Mai vorbim despre asta. Deocamdată sărbătorim, că încă mai putem.