Țața Margareta avea un iaz în capătul grădinii. Un heleșteu, ca să fiu mai exact. Îl săpase răposatul ei soț, cu mulți ani în urmă, nu neapărat din dorința de a dezvolta o mare afacere în piscicultură, ci mai degrabă ca să aibă cu ce uda frumoasa grădină.
Faptul că au apărut și niște dihănii de pești este doar meritul păsărilor care au mai cărat de colo colo niște icre de caras.
Dar pe Ptiuialdoamne nu păsările l-au adus. Știu că pare un nume ciudat și cel mai probabil nici nu e un nume, ci modul în care țața Margareta se manifesta vocal de fiecare dată când vedea creatura. Hai să vă explic. La un moment dat, un nepot al babei, întors din Spania, a vrut să își surprindă bunica cu o delicatesă culinară și a scos dintr-o pungă o caracatiță proaspătă. Atât de proaspătă încât a început să se dezmorțească și să miște timid din tentaculul cinci. Ptiuialdoamne!
Intrigat de situație și sub grava influență a spirtoaselor, nepotul a aruncat octopoda în iaz, cu gândul că a salva o creatură de la moartea prin tragerea la tigaie i-ar putea șterge niște păcate. Să nu mă întrebați cum a supraviețuit creatura de apă sărată într-o băltoacă dulce, că nu știu. Cert este că s-a descurcat, hrănindu-se o perioadă cu amărâții de carași. Apoi, pe măsură ce peștii se împuținau și Ptiuialdoamne creștea, au început să dispară, una câte una, rațele. Ba, de vreo două ori, pe când smulgea lucernă pe mal, Margareta s-a simțit apucată de picior. Dar niciodată cu violență, semn că ori caracatița nu mănâncă babe, ori o recunoștea de stăpână și nu era atât de tâmpită încât să halească mâna care mâna rațele spre apă.
Anii au trecut și Ptiuialdoamne abia mai încăpea în borta acvatică. Stătea când pe o rână, când pe alta, jumătate pe mal și jumătate în apă. Uneori copiii vecinilor veneau să o chinuie cu câte un băț, dar de fiecare dată plecau plângând și borâți din cap până în picioare cu cerneală. Cel mai greu era iarna, când țața trebuia să o acopere cu cât mai multe pături.
Al naibii televizor, aduce informația acolo unde nu este nevoie de ea. Nu știu ce vecină de la deal a aflat că fructele de mare, printre care și caracatița, se pot consuma și în post, fiindcă nu au sânge. S-a prezentat cu un briceag și cu propunerea fermă de a tranșa situația, dar la rândul ei a plecat neagră de supărare și de cerneală. S-a întors cu o gloată de gurmanzi înarmați cu furci și topoare, dar…
Dar Ptiuialdoamne nu mai era acolo. Plecase din casa ei, cu cele trei inimi frânte.