Într-o serie de preziceri făcute pentru revista „Reader’s Digest“ în februarie 2001, scriitorul Arthur C. Clarke prevedea faptul că își va serba centenarul la bordul Hilton Orbiter, un satelit-hotel, închinând o cupă de șampanie de pe orbita Terrei. N-a fost să fie. Clarke a încetat din viață în 2008, la vârsta de 90 de ani. Dar, dacă ar fi trăit, și-ar fi serbat centenarul pe 16 decembrie, acasă, în Sri Lanka, sau pe orbita care îi poartă numele.
Nu a fost singura profeție greșită a unui om cu renumele de a cunoaște foarte bine viitorul. Partea cu reputația de profet, cel puțin, a fost și rămâne convingerea publicului.
„Nimeni nu poate prezice cu acuratețe viitorul“, explica scriitorul. „Ceea ce fac eu este să schițez câteva viitoruri posibile, deși întotdeauna invenții sau evenimente neașteptate pot face ca aceste predicții să devină absurde în doar câțiva ani. Un exemplu clasic rămâne cel al președintelui IBM de la sfârșitul anilor ’40. El era convins că în întreaga lume ar putea exista numai cinci clienți interesați de un computer personal“.
Arthur C. Clarke și-a asumat toate predicțiile sale greșite: „De exemplu, am prezis în 1971 că prima amartizare va avea loc în 1994, dar am avea noroc dacă ea ar avea loc până la sfârșitul anilor 2010. Pe de altă parte, credeam că sunt teribil de optimist în 1951 că prima aselenizare va avea loc în 1978. Neil Armstrong și Buzz Aldrin m-au întrecut cu o decadă“.
În 1968, Clarke comenta prima aselenizare în direct alături de Walter Cronkite. Îl calificase pentru acesta o previziune legată de sateliții geostaționari, succesul ca scriitor SF și, mai ales, faptul că era coscenarist al filmului senzație al anului, 2001: O odisee spațială. Printr-o ciudată sincronizare, Stanley Kubrick și Clarke veniseră cu un film care rezona direct atât cu febra cursei spre Lună, cât și cu explorările spirituale și psihedelice ale contra-culturii generației hippie.
Dacă 2001 rămâne opera prin care Clarke este cel mai cunoscut marelui public (filmul pornește de la o scurtă povestire a sa, Santinela), adevărata sa operă o constituie cele câteva zeci de volume SF, printre care câteva capodopere inevitabile: Sfârșitul copilăriei, Orașul și stelele, Cele nouă miliarde de nume ale lui Dumnezeu, Întâlnire cu Rama, Fântânile Paradisului etc. Clarke, alături de Isaac Asimov și Robert Heinlein, este unul dintre „cei trei mari“ ai science-fictionului.
Succesul în SF și în film l-a propulsat în lumina reflectoarelor. „La un moment dat“, scrie Adam Roberts de la „The Guardian“, „era peste tot: cărțile lui umpleau librăriile, el apărea la televizor prezentând serialul Lumea misterioasă a lui Arthur C. Clarke. Era un prolific popularizator al științei, prezentator, un adept al raționalismului și un puternic susținător al cursei spațiale“.
Ce îl califica pe postul de profet al viitorului, mai ales după o primă astfel de profeție reușită: Clarke a fost cel care, într-un articol din 1945, a prezentat conceptul sateliților geostaționari care permit astăzi totul, de la TV digital la GPS. „Mă mândresc cu faptul că sateliții de comunicații sunt plasați exact unde am sugerat eu, în 1945, iar denumirea de «Orbita lui Clarke» este deseori folosită, măcar pentru faptul că e mai ușor să pronunți asta decât «orbită geostaționar㻓, comenta scriitorul.
În surdină, rolul lui Clarke este contestat de unii (se pare că inginerul sloven Herman Potočnik a avut aceeași idee în 1928).
De asemenea, nu puțini sunt cei care îi contestă calitățile scriitoricești – cărțile lui nu sunt apreciate pentru stilul lor literar, ci pentru alte atribute. Însă, la 100 de ani de la naștere, Arthur C. Clarke rămâne una dintre marile figuri ale secolului XX.
„A primit rangul onorific de cavaler al Marii Britanii în 2000, deci ar fi corect să ne adresăm cu «sir Arthur»“, scrie Adam Roberts. „Dar, având în vedere imensa afecțiune pe care i-o poartă fandomul SF, ar putea fi foarte bine «Regele Arthur».“