Încheiem în acest număr extrasele din corespondența lui Theophil Demetriescu (1891-1958) cu muzicianul și filantropul elvețian Werner Reinhart de la Winterthur. Destinul său tulburător va face cândva, sperăm, obiectul unui proiect editorial la care medităm împreună cu violoncelista Nora Haidu de la Dresda.
Cu o mamă germană și un tată român, destinul și viața pianistului de mare talent au pendulat între Germania Republicii de la Weimar și cea nazistă, și România postbelică, în care a devenit un soi de prizonier al regimului comunist. Dacă în 1946 spera să ajungă din nou la Berlin și reușea chiar să iasă din România, dar numai până la Viena, lăsându-și la București soția și copilul, ulterior toate tentativele sale de emigrare au eșuat. În Germania avea să ajungă numai urna sa funerară, în 1958, odată cu repatrierea ultimei sale soții, Sonia Bruhns, și a fetei lor Barbara.
„Timpul ce ni s-a dat“, pentru a reaminti memoriile excepționale ale lui Annie Bentoiu, dintr-o familie prietenă dat fiind că Pascal Bentoiu a studiat cu el pianul la sfârșitul anilor ’40, avea să fie încărcat de lipsuri și de suferințe, asemenea celor ale familiei sale colaterale, Filotti, ce-l ajutase în perioada ultimă a războiului. A fost găzduit o vreme de sora sa vitregă, cu care petrecea cântând adesea împreună la pian, după cum îmi povestea Alexandra Filotti, până când casa, cu mai multe piane, avea să le fie confiscată de oficialitățile comuniste. O istorie aproape banală în epocă, dacă nu ar fi vorba de soarta unuia dintre marii pianiști interbelici; o soartă relativ bună, ar spune cineva, cinic, în comparație cu aceea a unei Sofia Gurevich-Cosma, deportată de sovietici din Letonia în Gulag în anii 1941-1947.
O ultimă scrisoare, așadar, din nou din perioada Sărbătorilor, datată 27 decembrie 1949, de la București, către Werner Reinhart, în care îi dă și viitoarea „adresă clujeană începând cu 4 ianuarie 1950… Institutul de Artă, Strada Matei Corvin 4“. O epistolă explicită, cu detalii ce ar merita comentate și despre viața muzicală românească:
„După cum ați aflat probabil deja de la Ernst [Wolff], de la data de 1 noiembrie sunt deja profesor de pian la Institutul de Artă din Klausenburg (pe românește Cluj), un oraș simpatic din Ardeal, cu un caracter vechi-austriac, cu o populație 50% maghiară și puțini locuitori germani. Salariul meu este modest, corespunde în mare puterii de cumpărare a 400 de franci elvețieni, dar constituie totuși o bază pentru minimul de existență; la care ar mai trebui adăugate venituri din concerte și lecții particulare, primele fiind foarte rare, iar cele din urmă lipsind deocamdată cu desăvârșire.
Situația cu locuința este, din păcate, foarte dificilă la Cluj; locuiesc într-una din sălile de studiu ale Institutului, având la dispoziție doar un pat de campanie, lucrurile mele sunt încă împachetate, iar noaptea trebuie să o împart între studiu și odihnă, deoarece în timpul zilei sala este folosită fără întrerupere pentru predat lecții.
Soția și fiica mea trebuie să rămână în continuare la București, iar în cazul când nu se rezolvă în curând situația locuinței voi fi nevoit ori să renunț la funcție, ori să ajung la o înțelegere cu conducerea Institutului, în urma căreia să vin pentru două zile pe lună la Cluj ca să predau, pentru a putea sta în restul timpului la București, neavând locuință nici acolo. Circulus vitiosus.
Reîntoarcerea noastră la Berlin, unde între timp pare a fi din nou frumos, este puțin îngreunată din cauza funcției mele la Cluj, deși încă nu renunț la speranța că ne va reuși pe parcursul anului următor. De când m-am transferat la Cluj, am fost de două ori la București.
Acum 14 zile am cântat cu [dirijorul Constantin] Silvestri Concertul în do minor de Saint-Säens, iar acum cânt o dată la Radio, unde se plătește, din păcate, foarte prost, petrecând aici și vacanța de Crăciun. În urmă cu șase săptămâni am avut una dintre cele mai intense experiențe muzicale pe care le-am trăit de la premiera lui Sacre du Printemps încoace, cam acum 25 de ani, cu [Ernest] Ansermet la Berlin, anume Simfonia a doua în mi minor de Haciaturian, dirijată cu măiestrie de [George] Georgescu. A fost interpretată deja în Elveția, o cunoașteți?
Ce mai face colegul meu Lipatti? Aici se aude deja de ani de zile că ar fi bolnav, chiar incurabil bolnav, iar din când în când circulă zvonuri despre decesul său. […]
Îmi permiteți doar să vă mai rog, astăzi, dacă nu vă deranjează prea mult, să-mi trimiteți Doctor Faustus și, poate, Lotte la Weimar de Thomas Mann? Acestea sunt cărți după care tânjesc deja de o bucată de vreme, care aici nu se găsesc în nici un caz. […]
Încă o dată cele mai cordiale urări pentru 1950, rămân mereu dedicat al Dumneavoastră cu recunoștință,
Th. Demetriescu“