Într-o vreme când epitetul de „fantastic“ pare rezervat doar supereroilor din megaproducțiile hollywoodiene, chilianul Sebastián Lelio, cunoscut pentru interesul față de complexitatea și forța personajelor feminine (vezi precedentul său film, Gloria), surprinde eroismul feminin „banal“, lipsit de efecte speciale.
Filmul cu care a câștigat în acest an Premiul pentru scenariu la Berlin (precum și Premiul Teddy) și care a fost nominalizat recent la Globul de Aur pentru film străin (Sony Pictures Classics l-a achiziționat pentru distribuție în SUA încă de la Berlinală) se intitulează simplu O femeie fantastică/ Una mujer fantastica, dar e pe cât de simplu, pe atât de nuanțat.
În primul rând că femeia din titlu e o femeie transgender, care nici n-a terminat încă tranziția (a făcut operația de schimbare de sex, dar e pe buletinul vechi) atunci când e confruntată cu proba de foc a tranziției: iubitul mai în vârstă, în apartamentul căruia abia se mutase, suferă un anevrism și moare subit. Marina (interpretată de Daniela Vega, prima actriță transgender din Chile) rămâne în aer. Șocul pierderii trebuie mascat la job (e chelneriță) și trebuie mascat în general pentru că, înțelegem, Marina a fost învățată să nu ducă o viață prea publică într-o societate care oricum e destul de ostilă. Marina trebuie să țină scutul ridicat și pentru că fosta soție și fiul iubitului mort vor s-o scoată definitiv din viața acestuia, făcându-i vânt din casă, interzicându-i să asiste la înmormântare și tratând-o ca pe o ciudățenie perversă (atitudine care nu exclude curiozitatea). În plus, Marina e și suspectă de omor, deoarece iubitul căzuse pe scări înainte de a muri, iar polițista care se ocupă de caz o umilește printr-o investigare corporală.
Tratând cu multe nuanțe această situație clară de viață, adică un test pentru care eroina trebuie să-și mobilizeze toate resursele ca să-și păstreze demnitatea, Lelio demonstrează de fapt că feminitatea Marinei e reală și înnăscută. Acest lucru e sugerat și de primul cadru al filmului, imaginea cascadei Iguazu, care e spectaculoasă, sălbatică, cu totul naturală și implacabilă. Defunctul iubit dorea să o ducă pe Marina acolo, cumpărase biletele de avion, dar la începutul filmului uită unde le-a pus (un aconto pentru anevrismul ce urma să vină.). Imaginea eliberatoare a cascadei, în relație cu atmosfera umedă și moale a saunei unde iubitul a rătăcit biletele, cu misterioasa cheie pe care Marina o găsește la el și care se dovedește a duce la un dulăpior din saună care e cu totul gol și, mai ales, cheița de aur pe care Marina o poartă la gât în ultima scenă din film (scenă și ea eliberatoare) țin de o falsă tramă de mystery. Defunctul Orlando nu era important în poveste – moștenirea lui e un dulap întunecat și gol –, pe când adevăratul motor, adevărata forță e Marina, care știe exact cine e de la început și până la sfârșitul filmului, și care înaintează cu tenacitate și fără încrâncenare prin acest no man’s land. Dincolo de politic, filmul e absolut impresionant, deși suspectez că, dacă va lua Oscarul pentru film străin – sau Daniela Vega va fi nominalizată pentru interpretare feminină –, va fi mai ales din rațiuni politice.
Alt mister, alt amor
Misterul din Slack Bay/ Ma loute, care a fost anul trecut în Competiția de la Cannes, e genul de film care în general nu lasă loc căii de mijloc. Ori îți place cu totul, ori nu-ți place deloc. (Cel puțin așa a fost receptat și la Cannes, și în distribuția din Franța.) Bruno Dumont, cineast eclectic și inclasabil oricum, aruncă în aceeași oală un mystery cu gaguri despre un polițist umflat cât un balon, o critică socială grotescă ale cărei personaje sunt intenționat teatrale și ridicole, un love-story umed și irațional dintre un băiat care pare să aibă un mic retard și un travestit de familie bună, plus naturalism, dar și realism magic (zburători peste plajele spectaculoase din nordul Franței), atmosferă Belle Époque cu umbreluțe galben pai și nudiști și săraci canibali. Pentru mine amestecul e prea pestriț, accentele prea ascuțite, iar frumusețea vizuală mult prea studiată. Mi se pare un film construit din felii inspirate din alții și un film de consumat tot pe felii.
O femeie fantastică/ Una mujer fantastica – de Sebastián Lelio, cu: Daniela Vega, Francisco Reyes;
Mister în Slack Bay/ Ma loute – de Bruno Dumont, cu: Fabrice Luchini, Juliette Binoche și Valeria Bruni Tedeschi