I-am luat lui, cindva, un „Best of…” cu doua CD-uri, pe vremea cind mai gaseam astfel de chilipiruri in gentile de voiaj ale tipilor din Vama Veche. Si Blue, Black & White. Povestea Rolling Stones, anul asta, de Craciun, invelita in hirtie lucioasa, de cadouri. Concertul a parut, multa vreme, irealitate. Stones – in Romania. Stones-ii lui, aceiasi pe care dansa cu trei decenii in urma, aceiasi pe care ii ascultam si eu uneori, cind imi stingeam tigara si ma duceam in sufragerie doar ca sa il vad linga boxele date la maximum, acolo si totusi departe. Nu vorbea aproape niciodata cu noi cind le asculta muzica, de parca am fi indraznit sa tulburam ritualuri sacre.
Pina cind n-am cumparat biletele, n-am crezut ca vom fi impreuna pe acelasi stadion pe care au vibrat 60.000 de inimi. El le-a scris tuturor prietenilor, amintindu-le ce-si spuneau cindva: comunismul va cadea cind ii vom vedea pe cei de la The Rolling Stones. Eu mi-am reprogramat concediul si am cumparat de la Sibiu insigne-pereche, cu limba scoasa.
„De acum, pot sa mor linistit”
Si ne-am dus. Insigna lui era prinsa in piept, pe camasa alba de pinza topita. A mea – strengareste, de buzunarul blugilor. El 48, eu 24. Father-daughter experience. Ne-a fost cald, dar n-am simtit. Ne-a fost sete, dar nu ne-a trebuit brandul sponsorilor. Numaram orele, apoi minutele. Cind s-a facut intuneric, n-am mai avut nici virste, nici fire albe in par, nici oboseli, nici dureri. Explozie de lumina si toate sufletele au tresarit dimpreuna. Nu l-am privit, dar sint convinsa ca si lui i-au dat lacrimile cind Mick, Keith, Ron si Charlie au aparut pe scena.
Din acea clipa, timpul a fost suprimat de emotii. Am cintat amindoi, am aplaudat pina cind au inceput sa ne usture palmele, am dansat, am descatusat toate energiile in urletul unei bucurii fara margini. Mie mi-e inca greu s-o inteleg, desi a fost si a mea. El a visat-o toata viata.
E greu sa faci cronica unui concert care, pentru cele trei-patru generatii ce si-au dat intilnire pe Lia Manoliu, a fost sinonim nu atit cu rockul, cit cu tineretea, cu libertatea, cu fericirea. E greu, mai ales cind pleci de acolo cu tata de mina, ca-n copilarie, negasind cuvinte sa descrii ce se intimpla in si cu tine, in afara unui „de acum, pot sa mor linistit” care te sperie tocmai pentru ca e mai adevarat decit tot ce ai simtit vreodata.