Eu am ajuns acolo fiindca urma sa-mi prezint volumul Adio, adio, patria mea cu i din i, cu a din a austriecilor ce urmau sa se invredniceasca sa vina la Institutul Cultural Roman din Viena, la Matinee & Brunch, un proiect organizat de Institutul Cultural Roman, Editura Polirom, Societatea Theodor Kramer din Austria si Societatea Austriaca pentru Literatura. Intilnirile sint lunare, iar inaintea mea au mai fost Ioan T. Morar, Vasile Ernu si Dan Lungu. In toamna or sa mearga si Florin Lazarescu, Petru Cimpoesu, Filip Florian, Matei Florian si Lucian Dan Teodorovici. Companie selecta, ce mai… Dar nu despre mine si literatura romana vreau sa povestesc, ci despre Viena.
Sau mai degraba despre weekendul in Europa al unui roman proaspat intrat in Uniunea Europeana. Fiindca am avut in minte ideea asta: ma duc la Viena ca un european cu drepturi depline. In primul rind numai cu buletinul. Asa ca m-am prezentat la aeroport intr-un sort mai jerpelit (singurul cu suficiente buzunare pentru toate cite poarta omul cu el), in tricou, cu buletinul in buzunar si cu o foaie de hirtie scoasa la imprimanta, care era biletul de avion. S-a schimbat mult Romania…
Desigur, ca tot omul prevazator, mi-am luat si pasaportul, pe care l-am virit pe undeva prin geanta de pe umar. Gestul a fost cvasi-inutil, fiindca a existat un singur loc in care un oficial al vamii m-a intrebat daca n-as putea totusi sa-l arat cumva. Unde oare, unde oare? Exact la plecare, pe aeroportul din Timisoara, in fata vamesilor romani. Austriecii n-au avut nici cea mai mica problema cu buletinul meu de plastic, cu dosul plin de abtibilde de hirtie de la votarile din ultimii ani.
Pe de alta parte, nici vamesii nu mai sint ce-au fost. Toti sint amabili, multi sint foarte tineri si mai ales foarte tinere. Nu-i un comentariu gratuit: la controlul individual statea o vamesita tinara, pe care uniforma curgea atit de frumos in linii gratios curbate, incit nu puteai sa n-o observi. Te sileau oricum sa te uiti inspre ea cei vreo sase-sapte italieni care trecusera de control, asteptau avionul si acum stateau ciorchine la vreo doi metri de ea, ca pilitura pe linga un magnet. Se grupasera intr-un semicerc, vorbeau tare unul cu altul, dar cind tinara se apleca mai tare ca sa verifice ceva, intorceau capetele la unison inspre ea, iar conversatia li se taia brusc.
Zborul cu avionul – 50 de minute – nici n-a contat. Am avut senzatia ca Viena e pe-aici, pe undeva, dupa colt. Drumul pina la aeroport si formalitatile de imbarcare au durat mai mult decit intreaga calatorie prin aer.
Cum spuneam, in aeroportul din Viena am trecut ca prin brinza pe dinaintea vamesilor austrieci, care abia daca s-au uitat la buletinul meu de plastic. Eu i-am salutat complice, ca un confrate european ce le eram, aruncind o privire superioara spre coada alaturata, cea pentru cetatenii non-UE. „Gata cu senzatia de paria al Europei!” mi-am zis vesel, in timp ce in castile de la playerul mp3 din urechi imi rasuna o melodie veche despre Iugoslavia cea mareata si indestructibila.
Exista insa tot soiul de paria. Am descoperit asta dupa ce mi-am recuperat bagajele si am dat sa fumez o tigara in interiorul aeroportului. Dupa o scurta bijbiiala, am descoperit ceea ce am numit apoi „cutia cu maimute”: o incapere micuta, cu pereti de sticla, unde viciosii se inchideau si fumau cu nesat, privind in gol. Prin fata custii de sticla treceau alti oameni cu bagaje si aruncau priviri scurte inspre exponatele de fumatori bine izolate in interior.
Ce-i drept, mai incolo existau si vreo doua cafenele unde se putea fuma fara probleme daca iti cumparai o cafea – desigur, la un pret extrem de gonflat, ca de aeroport. Am invatat astfel o lectie utila: chiar si in Europa civilizata si antitabagica afacerile sint mai importante decit grija pentru sanatatea publica. Ii poti afuma pe cei din jur daca platesti pretul corect. Cumva, descoperirea m-a linistit si am intrat in Viena cu inima usoara.