Se asternu o foarte grea tacere, tot mai penibila si mai ambarasanta, de-a lungul careia nu-i sigur daca Norei, ca si iubitei sale, Carmen, le mai umbla vreun gind prin cap; in timp ce Vasile cugeta intr-astfel:
"Din vesel ca un spermatozoid, iata-ma cufundat, ca Diogene, in butoiul cu melancolie (cum se spunea pe timpul meu) postcoitala.
Nu e nevoie totdeauna de-o penetratie propriu-sa, ca sa pricepi ce vrea Cioran sa zica prin «spermatozoidul este banditu-n stare pura». Dupa chipul si asemanarea acestuia din urma, ce-si cauta febril ovulul cvasi-potrivnic, dar ospitalier, face si barbatusul ce-si cauta perechea, pe care o squateaza, sau chiar o locuieste, dupa ce patrunde intr-insa prin efractie. Barbatul, a carui sinecdoca e spermatozoidul, nu procedeaza altfel. Intrebarea-i daca eu, barbatul, nu sint un spermatozoid, la rindu-mi, sau o cuanta, intr-un organism cu mult mai mare, de dimensiuni cosmice, adica, in pintecele unui macrantrop, precum, intr-ale chitului, prorocul Iona, — dupa cum spermatozoidul meu este, compus, si el, din animaliculi infinitesimali, atomi sau cuante… Ar trebui sa-l recitesc pe Leibniz.”
— Fetelor, cum se scrie Leibniz?
— Care anume: filosoful sau oraselul austriac, intreba Carmen, erudita.
— Filosoful, bineinteles.
— Cu z, raspunse Carmen; nu cu tz, ca denumirea localitatii amintite si cum il scriau, si-l mai si scriu, pe filosoful neamt, frantujii, – care-l citesc, oricum, Lebniz!
— Ma bucur, Carmen, zise Nora, ca te-ai facut din nou desteapta.
— Daca speri ca m-ai adormit, te-nseli, raspunse blonda Carmen.
— Ca si cum Carmen ar fi alta decit o carne-n adormire, prin paronomaza, cel putin.
— O carne roz, riposta Carmen, cind nimeni nu se astepta.
— Un carpen roz, o drese Nora, care habar n-avea, in rest, de cum e carpenul de fapt, si daca are flori, flori roz. Da, Carmen, esti un carpen roz.
— Eu car Penrose-ul asta dupa mine, de saptamini, zise Vasile, scotind din neagra lui servieta (de care nu se departea nici cind avea de mers cinci pasi prin bloc, ca, azi, in vizita la Nora), o carte cu coperti urite, insa cu multa doxa-ntr-insa.
— Nu, totusi, ca sa demonstrati, cred eu, ca, in paduri, exista o specie de carpen roz, exclama Nora, malitioasa.
— Fireste, nu pentru aceasta, ci fiindca acest Roger Penrose explica, pe-ntelesul nostru, al unor simpli ignoranti ai fizico-matematicii actuale (ca si, in fond, ai celeilalte), ca, intre altele, „viitorul determina trecutul in acelasi fel in care trecutul determina viitorul”. La nivel cuantic, cel putin. Ca, daca vreti (ceea ce este o victorie pentru un palindromoman ca mine), reversibilitatea nu e, totusi, un lucru absolut cu neputinta… Nu-i cazul sa-l rezum aici pe Penrose; vi-l recomand cu insistenta, insa, — cu atit mai mult cu cit poemul pe care am sa vi-l citesc mi-a fost, ieri, inspirat de Roger:
„Paharul sta pe coltul mesei./ Paharul sta sa cada./ Cade, cade./ Paharul a cazut pe jos./ S-a facut tandari./ Apa i s-a scurs./ Mocheta-i imbibata de lichid./ Dar iata ca paharul/ are harul/ sa se reasambleze,/ sa se umple/ din nou/ cu apa-i scursa/ in mocheta,/ redobindindu-si starea de pahar/si facind, ca o pisica, saltul inapoi,/ de pe podea pe masa… / Mai bine zis, pe coltul ei.”
Fetele ramasera bouche bee. Era o liniste totala, dar suspecta, astfel incit atunci cind un pahar se sparse de-a binelea,-n vitrina, din senin, emitind un clinchet vitros, nu argintiu, ca al lui Klinkenberg, nimeni nu-l lua in seama.
(Continuarea in numarul urmator)