Manifestari anuale existau peste tot, chiar din anii ’50 (Newport, de exemplu). Or, Woodstock a fost si o reactie contra acestui sistem de festivaluri atent programate si gras sponsorizate. De unde alta trasatura a mitului Woodstock: revolta impotriva anchilozarii, impotriva formelor de intelenire & incremenire sociala, politica, artistica. Se spune ca revolta este esenta rockului, fie beat, punk, heavy sau rap. Dar revolta care nu pune nimic in loc este un vax. Din acest unghi, s-ar parea ca Woodstockul are o problema: nimic nu s-a schimbat dupa el. Oare?
Se poate scrie si s-a scris mult, si bine, despre ce s-a schimbat fundamental la Woodstock, fara ca noua filosofie de(spre?) viata sa fie explicit definita atunci. (Dery Tibor a scris un roman chiar.) Mit si ideal pentru generatiile ce-au urmat, si care cu mindrie poarta titulatura de rockeri + costumul de blugi aferent, Woodstock poate functiona ca jug, bariera psihologica, punct de referinta cu implicatii traumatizante (sa fie oare o intimplare ca nimeni n-a mai reusit sa organizeze ceva asemanator si ca orice incercare este din debut sortita caricaturii, vrind sa fie „un alt Woodstock”?), amintire a unui paradis – pierdut, ca orice paradis adevarat! (Ce plasticitate involuntara are acel ins cu figura de bufon care spune in ultima dimineata: „sintem in Rai, tipilor, dar e un Rai sinistrat!”)
De aceea proclam solemn ca este cazul sa ne despartim de Woodstock. Dar cum poti sa te desparti de revolta, so-lidaritate, dragoste, solitudine, muzica si tandrete, de tot ce constituie substanta subtila a sufletului, fara sa te renegi ca om? Din cauza asta, parafrazind un autor celebru, pot spune ca iubesc Woodstockul cu o ura grea! De Woodstock nu ne putem desparti in veci, pentru ca Woodstockul este in noi!
Nota. Acum vreo 13 ani, cind am publicat in revista „Vox-Pop-Rock” o varianta mai scheletica a textului acesta, il intitulam – cu o pastisa pretentioasa – Despartirea de Woodstock. Nu mi-as fi amintit de el daca nu dadeam peste textul Ruxandrei Cesereanu despre festival, postat pe blogul Mesmeea. Am schimbat citeva e-mail-uri pe tema asta cu autoarea care vrea sa scrie un roman in maniera lui Tarantino. (De ce nu in maniera Cesereanu?) Jucind un pic teatru, m-am prefacut ca vreau sa scriu (nu i-am spus c-o facusem deja; profit sa-i spun acum ca am scris si despre Omul pink-freudian, poate-o intereseaza) si eu ceva despre fenomen, ca am sentimente contrarii, ca… Dorinte fluide, ce mai! R.C. a vrut sa stie de ce urasc si iubesc (asa ma exprimasem) Woodstockul. A durat citeva zile pina cind am gasit dactilograma vechiului articol. Recitindu-l ca sa-l fac document electronic si sa-l trimit R.C., am constatat ca nu-i un text rau, nici depasit, doar ca admiratia mea pentru Woodstock se manifesta prea net, prea filosofic, prea serios. Si-ntre timp mai aflasem cite ceva despre festival si culisele sale. Asa am decis sa-l republic, inlaturind tonul apoftegmatic si precizind chiar din titlu atitudinea ce mi se pare normala fata de miturile prost digerate: ironia usoara, persiflarea pe ici, pe colo, pe la incheieturile reumatice. De Woodstock poate ca nu ne putem desparti. Dar, daca e s-o facem, atunci numai rizind izbutim. Procese si judecati ale trecutului, prezentului si viitorului practica doar absolutistii cu idei putine, dar fixe. Aceia nu vor intelege niciodata ce-a fost la Woodstock, ci vor stoarce exact ce le convine.