În comunism, dacă nu toată lumea citea, măcar era la modă să ai o bibliotecă în casă.
Chiar și proaspeții proletari – adunați de pe câmpurile patriei, lăsând în urmă tehnicile medievale de prelucrare a pământului și puși într-o fabrică undeva la oraș ca să facă nici ei nu știau prea bine ce, pentru a se bucura de apa caldă și de veceu în casă – adunau cărți.
Fie că era chestie de prestigiu:
— Uite, domnule, că eu nu-s prost, citesc.
— Uite, domnule, am și eu cărți care nu se găsesc.
Fie că visau cu ochii deschiși foarte departe:
— Poate o să citească ăla micu’.
— Poate copilu’ lu ăla micu’ va citi cărțile astea adunate de noi și va spune: „Ce bunici deștepți și educați am avut! Câtă avere de cărți ne-a rămas de la ei!“.
Oricum, cert e că până la căderea comunismului nu prea exista vreo locuință la oraș în care să nu găsești cărți.
După Revoluție, se pare că mulți s-au trezit cu un mort în casă: biblioteca. Unii dintre ei pur și simplu și-au aruncat cărțile la gunoi pentru a face loc noilor obiecte de mobilier, noilor televizoare, frigidere și accesorii moderne, ca să „câștige mai mult spațiu“ într-o cutie de chibrituri pe care visau s-o transforme într-o locuință din acelea văzute-n filmele americane.
Și-atunci a apărut Anticarul. Deși anunțurile curgeau de peste două decenii de aruncat „mortul“ la gunoi:
„Dacă vreți să eliberați un spațiu și v-ați gândit că vreți să vindeți cărțile, ați ajuns unde trebuie. Sunați la numerele de telefon afișate pentru a primi o evaluare gratuită.“
„Deții prea multe cărți și dorești să le vinzi rapid? De ce să nu creezi un circuit al cărților în biblioteca ta? Banii pe care îi poți obține din vânzarea de cărți îi poți investi mai departe…“
„Odată ce ai terminat de citit o carte, îi vei găsi un loc în biblioteca ta și cel mai probabil nu o vei mai deschide. Dar prin vânzarea de cărți vechi, vei câștiga… În funcție de numărul volumelor pe care dorești să le vinzi, noi ne deplasăm la domiciliul tău gratis…“
…Anticarul era mereu surprins să afle cât de mulți alți „morți“ – biblioteci întregi! – au mai rămas totuși. Iar ideea că cineva îți mai dă și bani ca să te scape de belea li se părea oamenilor încântătoare și o priveau chiar cu o oarecare suspiciune. Era de-ajuns un anunț și Anticarul primea zeci de telefoane pe zi, fiind invitat să evalueze bibliotecile personale. Și mai nimănui nu-i venea să creadă că cineva o să plătească bani gheață pe ele. Totul era un joc ipocrit, cum îl considera Anticarul, între vânzător și cumpărător, prin care încercau să se înșele reciproc. Dar funcționa, se putea trăi din asta.
— Am citit mult la viața mea, dar acum nu mai văd, am îmbătrânit, îmi ajunge. Le țin degeaba. Alții, mai tineri, poate s-ar bucura de ele! îi spunea câte un domn, atent ca nu cumva, atunci când Anticarul verifică vreo carte de pe raft, să nu înhațe din bibliotecă vreun obiect pe care să-l ascundă în buzunar.
— Sunt săracă, maică. Le vând ca și cum aș rupe din sufletul meu, dar am nevoie de medicamente. Altfel le-aș fi dat gratis! îi zicea câte o bătrână.
— Le am de la părinți, sunt cărți foarte bune, dar pe vremurile astea în care muncim de dimineață până noaptea noi nu mai avem timp de citit! se scuza câte un cuplu tânăr.
Cu toții țineau – iar asta i se părea lui Anticarul cea mai ipocrită chestie – să sublinieze valoarea cărților, deși era evident că nu dau doi bani pe ele. Tremurau de satisfacție pentru că au găsit un fraier care să le cumpere.
— Sunt niște vechituri cu care aproape că n-am ce face… Vedeți? Au colțuri îndoite… coperte și pagini lipsă… propagandă comunistă… autori de care n-a auzit nici dracu’! plusa Anticarul.
A cumpărat așa, la preț de câteva pachete de țigări, câteva beri ori câteva kilograme de cartofi, colecții întregi, operele complete ale marilor scriitori ai lumii. Și până la urmă, deși din târguială ieșeau mulțumiți cu toții, întotdeauna Anticarului i s-a părut asta o chestie jegoasă.