În ultima vreme mă încearcă din când în când un regret anume: că nu mai pot participa la demonstrațiile de protest împotriva puterii politice de azi, tocmai într-un moment în care România e pe cale să devină o autocrație cu tentă mârlănească.
Cum de un an și jumătate am devenit tată, mă străduiesc să fac o figură părintească măcar onorabilă. Dar, cum ziceam, din când în când îmi regret neparticiparea. Paradoxal, regretul ăsta vine odată cu o neliniște tot mai accentuată: cum că, în ciuda speranței și entuziasmului și idealismului protestatarilor, toate acțiunile lor sunt inutile. Din ce în ce mai inutile.
Prima dată am încercat senzația asta acum câțiva ani – pe atunci încă mai manifestam înflăcărat, alături de prieteni și cunoscuți, în centrul orașului, în piețele marcate de istoria recentă, și scandam împotriva altor nume decât cele actuale, dar de aceeași extracție politică noroioasă. (Apropo, a remarcat cineva cât de repede se schimbă în ultima vreme personajele politice de prim rang și de primă pagină? Premieri, miniștri, inițiatori de legi, voci ale puterii… Față de perechea statornică Iliescu-Văcăroiu de pe vremuri, figurile de prim-plan ale actualei puteri par niște marionete ce apar și dispar după cârpa cortinei imediat ce și-au făcut treaba.) Așadar, manifestam, protestam însuflețit, vedeam alături chipuri cunoscute, oameni cu simț civic și speranțe încă pâlpâitoare, sigur, putem schimba ceva, putem însănătoși România, putem scăpa de marea corupție, de abuzuri, da, putem – și la un moment dat, nu mai știu când, m-a străfulgerat în piept o gheară rece: „Dar dacă nu?“. Dacă nu putem, dacă n-o să schimbăm niciodată nimic, cu toată onestitatea, cu tot entuziasmul nostru, cu toată îndreptățirea noastră? Dacă de fapt ne adunăm aici, la proteste și demonstrații, doar pentru a ne liniști conștiința, ca să știm că am făcut tot ce ne stătea în puteri în condițiile date și în țara dată, așa cum e ea? Dacă de fapt nu mai sperăm nici noi cu adevărat în Schimbare, ci doar continuăm să ne zbatem pentru ea, agățându-ne – frumos și romantic și inutil – de o cauză pierdută?
Era totuși important că ne adunam, că ne recunoșteam, că eram alături. Eram noi, strângeam rândurile noastre, vedeam în jur oameni pe care puteam conta și asta ne liniștea, nu, noi nu ne-am rinocerizat încă, noi nu suntem ei, n-o să fim niciodată, și o demonstrăm acum, aici, încă o dată. Chiar dacă, chiar dacă – gândul se insinua tot mai puternic de fiecare dată –, chiar dacă n-o să putem schimba nimic.
În 1990, în 1991, pe când protestam împotriva abuzurilor FSN, eram pe străzi cu sutele de mii, la început aproape zilnic sau măcar săptămânal, ca să punem maximum de presiune pe guvernul și parlamentul abuzive și corupte. Nu s-a întâmplat nimic. Sau, în cel mai bun caz, a fost mai puțin rău decât putea fi într-o țară placidă și supusă. Încetul cu încetul, pe vremea PDSR-ului, a „patrulaterului roșu“, a premierului Năstase „Patru Case“, numărul protestatarilor a scăzut, revolta și indignarea au lăsat locul resemnării, în vreme ce puterea politică împotriva căreia se ridicau manifestanții a devenit din ce în ce mai puțin politică. Azi în România nici nu mai are sens să protestezi împotriva unui sistem politic (ce stângă? ce dreaptă?). Nici măcar împotriva unor personaje politice: ele se schimbă rapid, dispare un cap, crește altul, la fel de hidos și de irelevant, o țintă falsă pentru câteva zile sau luni. Între timp mulți dintre cei care acum un deceniu erau trup și suflet noi au devenit ei, rinoceri de circumstanță, și mă tem – de asta mă tem: că ne va rămâne doar solidaritatea câtorva. Nu e puțin, dar nici ceea ce speram acum douăzeci și șapte de ani. Și nu cred că actuala putere politico-administrativă – mai degradată și mai coruptă chiar decât cea a activiștilor din anii 1990 – e reformabilă în vreun fel.
Asta nu înseamnă că suntem pierduți. Nimic nu e pierdut. Poate că e totuși prea puțin: în decembrie 1989 protestele pașnice au fost doar primul pas spre dărâmarea sistemului autocratic comunist, mai întâi în Timișoara, apoi și în alte părți. După care a urmat al doilea.