Am mers și eu la pomul lăudat, cartea momentului, Fire and Fury. Inside the Trump White House, scrisă de jurnalistul Michael Wolff, de găsit pe Amazon în versiune electronică la un preț modic. Un volum revelație-și-nu-prea pe care l-a făcut mare (sau „great“) însuși președintele SUA, prin tweeturile furibunde aruncate încă din perioada de promovare. Dinspre Casa Albă am auzit replicile clasice: tabloid, fake news, o rușine etc.
Fire and Fury este pomul lăudat pentru că, în urma lecturii, mai toată lumea s-a lămurit că majoritatea „dezvăluirilor“ fuseseră deja făcute de personalul din administrația Trump, care s-a „confesat“ și jurnaliștilor de la „Washington Post“ sau „The New York Times“, nu doar lui Wolff. Articole cu surse anonime scrise în mod profesionist au apărut în fiecare moment tensionat al administrației (și au fost cu duiumul!) și mai toate au arătat că echipa lui Trump este dezorganizată, fără experiență în a conduce un executiv de mărimea celui american, și că președintele însuși se dovedește a fi cât se poate de inadecvat, ca să folosim un eufemism.
Diferența dintre carte și relatările jurnalistice deja publicate o face elementul de culoare. Fire and Fury este un text hibrid: nici jurnalism, nici ficțiune. Gazetarii de profesie vor contesta (e dreptul lor!) metodele neortodoxe prin care Wolff a obținut declarațiile, ca și limbajul folosit. Iar judecățile de valoare nu par să fie izvorâte din conștiința autorului, ci mai degrabă din cea a fostului ideolog de la Casa Albă, Steve Bannon. Rezultatul este că, la finalul lecturii, în afara unor gaguri pentru amatorii de culise ale politicii, nu aflăm absolut nimic din ceea ce nu știam despre Trump și echipa lui. Adoratorii președintelui SUA vor continua să îl susțină mai departe, indiferent de ce dezvăluiri ar face presa sau chiar investigatorul pe probleme de „coliziune cu Rusia“, Robert S. Mueller III, în vreme ce majoritatea opiniei publice americane și susținătorii hardcore ai democraților vor continua să îl vadă în rolul de Scaraoțchi-in-Chief. O nouă zi obișnuită în America lui Trump!
Problema este, în primul rând, a clasei politice americane. Trump nu este doar un accident al istoriei sau candidatul manciurian al Rusiei, așa cum și-ar dori democrații sau Hillary Clinton să vadă și să se spele pe mâini, visând la 2020. El este produs de falimentul unui stil de a face politică, excesiv ideologizat de dreapta și de stânga, care a dus la cel mai mare clivaj al societății americane din istoria recentă.
Sunt șocat mai departe de virulența comentariilor românilor pe teme de actualitate internă a SUA: preiau liniile propagandei de peste Ocean, aproape fără pic de discernământ. Poate și pentru că aici, la porțile Orientului, suntem prinși în propriile radicalisme când vine vorba despre politică și operăm, prea adesea, cu o lipsă totală de nuanțe.
Motive de optimism există: SUA vor trece și peste era Trump, indiferent dacă va dura până în 2020 sau 2024. Anul cu The Donald la Casa Albă ne arată că, în ciuda „gripării“ administrației, Constituția asigură un regim de „limitări și echilibre“ care nu permite aruncarea țării în haos. Doar să ne amintim de votul din Congres împărțit între republicani și democrați prin care președintelui Trump i s-au limitat puterile executive privind ridicarea sancțiunilor economice aplicate Rusiei.
În același timp, preocuparea americanilor de rând față de politica mare nu seamănă deloc cu vârtejul în care suntem prinși, aici, în România. Mi se întâmplă să constat că sunt mult mai racordat la disputele politice de la Washington decât cei care își duc viața în America. Dacă nu e criză economică, din partea americanului obișnuit politicienii se pot certa oricât! Viața merge mai departe.