Pentru că din pricina vacanței de iarnă am ratat niște titluri, iată acum filme care au ajuns sau urmează în săli. O să le iau în ordinea importanței.
Happy End nu e cel mai bun film al lui Michael Haneke, dar până și sintagma „cel mai prost film“ e nelalocul ei pentru un cineast atât de bun și de pretențios cu sine. Un film de pluton pentru Haneke poate fi un „cel mai bun film“ pentru un regizor mediocru. Adevărul e că Haneke nu poate da rateuri cu stilul lui tot mai epurat și mai chirurgical și cu ironia lui intelectuală. Ce îl dezavantajează acum e faptul că nu are un subiect prea original și că povestea pare să-și găsească mai greu drumul spre centrul ecranului.
Față de suspansul din Caché, dat de casetele video pe care protagoniștii le primeau, introducerea acestui comentariu ironic despre noile tehnologii pare o miză prea mică pentru un cineast ca Haneke. Cred că filmul se savurează poate nu pe bucățele, cât pe striații mai fine – interpretarea eterică a lui Jean-Louis Trintignant (tot mai esențializat de la un film la altul), amoralitatea în diferite grade a tuturor sau eliberarea din final, care îi dă spectatorului libertate completă în interpretarea filmului.
The Disaster Artist/ Un artist numit dezastru, pentru care James Franco a fost distins cu Globul de Aur pentru actor principal dintr-o comedie sau musical, se inspiră din cazul real al lui Tommy Wiseau, un tip netalentat, dar pasionat, care în anii ’90 a realizat un film atât de prost, The Disaster Artist, încât a devenit film-cult. E vorba deci despre un fel de Ed Wood. James Franco e și regizor, și interpret al lui Wiseau, iar fratele său, Dave Franco, îl interpretează pe actorul Greg Sestero, prietenul lui Wiseau și interpret în The Room. La fel ca Wiseau, James Franco are multă ambiție, dar, spre deosebire de el, mai mult talent. Deși e coerent și corect construit (cu contribuții prietenești ale unor persoane cunoscute din industria filmului), The Room nu e remarcabil și poate fi chiar derutant în intenții. E un film despre pasiunea care depășește talentul sau o privire condescendentă asupra unui ratat ciudățel despre care Franco a considerat că ar da bine într-un biopic unde el să facă rol de compoziție? După cum s-a comportat vedeta la Globurile de Aur, când nu l-a lăsat pe Wiseau să vorbească, am putea avea niște îndoieli.
Bullet Head: Capcană mortală, primul film american cu Alexandra Dinu, a avut o premieră românească penibilă în decembrie, când bietul Adrien Brody a fost momit în România, la un mall din București unde a trebuit să facă frumos în fața unei găști de cocalari & pițipoance (invitații Alexandrei Dinu), plus sinistrul Călin Popescu-Tăriceanu, care a făcut pe interesatul, plasat în sală lângă actori. Am fost răzbunați: filmul e atât de prost, încât până și cocalarii au ieșit – nu și Tăriceanu. Filmul urmează rețeta unui film-supliciu (metaforă despre condiția umană) care ține un număr restrâns de actori într-o unitate de timp și de loc, claustrofobia fiind depășită de scene violente între câini și oameni. Alexandra Dinu apare la început și la sfârșit și are un fel de rol de compoziție pentru că poartă perucă. Dacă îi doriți cuiva răul, trimiteți-l la acest film.
Happy End de Michael Haneke, cu: Jean-Louis Trintignant, Isabelle Huppert, Mathieu Kassovitz,Toby Jones
The Disaster Artist/ Un artist numit dezastru de James Franco, cu: Dave Franco, James Franco
Bullet Head: Capcană mortală de Paul Solet, cu: Adrien Brody, John Malkovich, Antonio Banderas, Alexandra Dinu