Am sa incep cu sfirsitul: ar trebui sa dinamizam acest schimb epistolar, spuneai, sa-l facem mai jurnalistic, mai atractiv… de exemplu, sa revenim la acele aspecte spectaculoase ale incipitusului epistolar… sa revin la acea denigrare a lui Dostoievski pe care o imparteam cu inconstienta acum citeva luni. Draga Vasile, nu stiu daca mai vreau asa ceva. Scrisorile astea au devenit un soi de refugiu pe care nu-mi mai da mina sa-l spurc jucindu-ma de-a tinarul contestatar (fie ca nu as face altceva decit sa ma hranesc din umbra critica a lui Nabokov, fie ca – prin absurd – as aduce argumente tinind strict de personalitatea mea de cititor). Pina la a argumenta ceva atit „de grav”, ar trebui sa mai curga ceva „semne cu spatii” in pagina asta oferita de George. In plus, nu ai aceeasi senzatie stupida ca lumea literara se imparte categoric intre contestatarii fara nuante si purtatorii de encomion la fel de inodori, incolori si impotenti? Nu ai aceeasi senzatie ca nu mai exista eleganta discursului polemic? Ca intre a arunca rosii stricate si a cladi statui nu exista prea mari diferente de substanta? Sa fie o situatie universala, ori filfiie doar pe aici, pe plaiurile mioritice?
Haide sa trec si la al doilea motiv al antractului meu: imi declaram, cu o imbecilitate extrema, acum citeva epistole, dispretul si indiferenta (da, acestea pot conlocui, m-am convins, sub mantaua prostiei) fata de Hagi-Murad, micul roman al lui Tolstoi, pe care Harold Bloom il caracteriza drept un virf al creatiei sale…
Am citit Hagi-Murad. E exceptional
Iata o scrisoare trimisa de Tolstoi, in 1951, expediata cu putin timp inainte ca acesta sa plece la razboi, impotriva tatarului Samil:
„Daca vrei vesti din Caucaz, sa stii ca un anume Hagi-Murad (al doilea om ca importanta, dupa Samil insusi) s-a predat acum citeva zile guvernului rus. El era cel mai curajos – sufletul luptelor din toata zona circaziana, dar a fost obligat sa comita o actiune josnica”.
Cam acesta ar fi pretextul real al romanului. Naratorul (aproape perfect cameleonic pliat pe textura cartii) incepe povestirea in stilul preferat de Tolstoi in romanele scurte: incadreaza povestirea intr-un chenar. Acesta ar putea fi unul strict narativ: cum e „sertarul” teoretic-polemic in Sonata Kreutzer; de data asta scriitorul alege un frame metaforic: superbii ciulini denumiti de popor tatari… : „Tufa de tatar avea trei tulpini. Una dintre ele era rupta si semana cu o mina retezata. Celelalte doua aveau fiecare cite o floare ce fusese rosie cindva, iar acum se innegrise. O tulpina atirna in jos, frinta, cu floarea din virf terfelita; cealalta, cu toate ca era plina de glod de cernoziom, se tinea dreapta. Se vede ca tufa fusese strivita de o roata si izbutise intr-un tirziu sa se ridice, de aceea statea inca aplecata. Parea un trup ciuntit, caruia ii fusesera smulse maruntaiele, rupta mina si scosi ochii si care, cu toate acestea, se tinea inca in picioare, infruntind omul care ii ucisese semenii din jur”.
Acest tatar ii aminteste naratorului de „o poveste” veche. Nu ma pot abtine sa nu mi-l imaginez pe Tolstoi, batrinul Tolstoi de data aceasta, la Iasnaia Poliana, amintindu-si legenda lui Hagi-Murad, tatarul-erou pe care-l judecase in tinerete. Vei vedea ca romanul se inscrie intr-o simetrie cutremuratoare…
Ce face Tolstoi? Inregistreaza, aparent, ultimele zile din viata unui erou. Un adevarat erou de data aceasta, asa cum n-o prea mai facuse niciodata: Hagi-Murad pare a fi desprins din romanele romantice (desi, ca structura caracterologica, mi-a amintit mai mult de personajul lui Yasushi Inoue, din Lupul albastru). Dupa o viata de lupta atit impotriva „clanurilor” adverse, dar, mai ales, impotriva rusilor, se vede nevoit, pentru a-si salva familia, sa se predea tarului. Schema nu-i reuseste, asa ca incearca o evadare aproape lipsita de sansa, pentru a da navala apoi (cu aceiasi sorti de izbinda) asupra lui Samil, imamul necrutator care-i tine familia ostateca. Nu ajunge la asa ceva, dat fiind ca el si cei trei sau patru insotitori sint omoriti de o trupa de 200 de rusi. Asta e, pe scurt, trama. Mai important e ca batrinul Tolstoi reuseste sa creeze, fara mari dificultati (aparent), o atmosfera sumbra, inca de la prima pagina. Intreg romanul e un mars funebru, fara ca nici o aluzie de tip prolepsa sa ne previna in mod direct. Mindrul Hagi-Murad e un erou retinut, plin de eleganta, un luptator experimentat care a iesit mai intotdeauna din capcanele cele mai dibace puse in cale-i de dusmani. Pare sa nu aiba defecte… De data aceasta insa soarta lui sta sub semnul metaforei incipiente, a ciulinului retezat de caruta.
Si, mai important, in acest foarte scurt roman, Tolstoi reuseste sa dea nastere citorva zeci de personaje exceptionale. Nu exista, practic, nici un figurant in paginile cartii: fiecare aparitie e fascinanta prin concretetea trasaturilor, fie ca i se aloca zece rinduri ori un capitol, de la Tarul Nikolai la cel din urma tatar de-al lui Murad… Si, cum remarca excelent Bloom, Murad e un Ulise infrint. Numai ca aceasta infringere pare a se inscrie, apoteotic, intr-un tablou al „infringerilor necesare”, al esecurilor eroice… Si, ca sa revin la promisiunea mea, reciteste, te rog, descrierea ciulinului, care deschide romanul… iar acum iata moartea lui Hagi-Murad, care-l inchide:
„Dar trupul, pe care-l credeau mort, zvicni. El salta intii capul insingerat, descoperit si ras, apoi trupul; apucindu-se cu mina de trunchiul unui copac, Hagi-Murad se ridica in picioare. Avea o infatisare atit de fioroasa, incit cei care se repezisera spre el se oprira, inlemniti. Deodata insa tresari, se desprinse de copac si, ca un ciulin cosit, se prabusi cu fata la pamint si ramase nemiscat”.
Imi vine sa spun, ca Joyce prin gura lui Molly, „Da”. Nu e nimic trist in aceasta moarte indelung presimtita, in aceasta plecare indelung planuita si chibzuita. E o plecare ce trimite, intr-un fel, la una de alta natura, cea a batrinului scriitor (re)-convertit. Iar aici vine Bloom (care Bloom?) necrutator si da cu tifla: „Da, doar ca Hagi-Murad incearca sa-si salveze familia, pe cind Lev fuge de ea”.
Pe curind,
Bogdan