Preturile si serviciile oferite direct, la fata locului (adica fara intermediari), pe litoralurile balcanice sint cam aceleasi, fie ca e vorba de Marea Adriatica, de Marea Egee, de Marea Neagra sau de Mediterana. Elimin, bineinteles, din calcul litoralul romanesc, o combinatie atipica intre preturi excesiv de mari si servicii excesiv de sarace, care e un bun exemplu pentru paradoxurile economiei de piata de la noi.
Cea mai simpla explicatie ar fi teama de necunoscut. Turistii de vara s-ar putea imparti asa, banal, in doua categorii: „aventurosii” si „comozii”. In cazul de fata aventurosii romani nu intra in calcul, deoarece pentru ei Grecia, Croatia si Bulgaria sint la fel de banale. Aventurosii prefera destinatii considerate intr-adevar exotice (Egipt, Dubai, China) sau trasee de forta (cum ar fi turul Europei sau croazierele pe Amazon). Comozii sint cei care vor sa se odihneasca si sa se relaxeze, iar relaxarea presupune asezarea intr-un mediu cit mai familiar.
Aici intervine diferenta despre care pomeneam – cea dintre vechiul Regat si vechiul Imperiu – si care imparte turistii romani in functie de directia spre care se indreapta. Pentru cei din Banat, de exemplu, litoralul Adriaticii e mai aproape decit cel al Marii Negre, iar spatiul ex-iugoslav le este mai familiar decit Grecia sau Turcia. Arhitectura satelor si a oraselor, seturile de atitudini comune, reteaua vaga de legaturi care se pastreaza sint lucruri care ii fac pe cei din Banat si Transilvania (ca si pe cei din Ungaria) sa vada in litoralul Adriaticii „litoralul nostru personal” (cum spunea un bun prieten).
Pentru cei din Muntenia (si Moldova) Grecia, Bulgaria sau Turcia sint destinatii mult mai normale si mai familiare din aceleasi motive cultural-istorice, fiindca nici intre tarile fostului Imperiu Otoman legaturile nu s-au rupt niciodata cu totul. Desigur, privind din Muntenia sau Moldova, tarile din sud par destinatii mai apropiate, chiar daca nu sint intotdeauna asa, caci soselele si reteaua de facilitati dinspre Vest (Croatia si mai ales Ungaria) sint mult mai bune decit cele dinspre Sud.
Pe acest tip de familiaritate, urmare a unei realitati istorice, se creeaza de fapt ceea ce as numi zone de influenta turistica. De ea se folosesc si agentiile de turism atunci cind promoveaza o anumita destinatie, tintind publicul majoritar. Asa apar si strategiile de promovare ale agentiilor turistice, iar cum centrul de iradiere mediatica e Bucurestiul, cele mai vizibile destinatii sint stabilite in functie de potentialii turisti „comozi” de acolo.
Asadar, as zice ca turistul roman din categoria „comozilor” – poate cea mai numeroasa – nu isi alege destinatia in functie de raportul calitate-pret, ci de gradul de familiaritate al destinatiei. Cum am vazut in cazul Croatiei, adjectivul „scump” este o traducere rationala a ceea ce turistul comod percepe inconstient drept „necunoscut”. Adica Hic sint leones.
Iar hotelierii de pe litoralul romanesc pot sa stea linistiti: chiar daca plajele ar ramine pustii, s-ar darima hotelurile si ar disparea toate restaurantele, tot se vor gasi zeci de mii de turisti autohtoni care vor veni sa plateasca mult mai mult decit in strainatate pentru tihna pe care le-o ofera un spatiu bine stiut, in care nu au nevoie de pasapoarte, nu trec frontiere si nu se trezesc intr-o multime de oameni ce vorbesc alta limba si se poarta altfel. Poate ca la noi pe litoral te mai repede vreun chelner sau te mai enerveaza vreo camera de hotel cu igrasie, dar, vedeti, si pe astea le stim de mult timp. Mult prea mult.