Au condus comuniștii România între 1944 (sau, poate,1947) și 1989? Au preluat puterea și după 1989, cu așa-numitul „eșalon doi“? Ne mai conduc și acum – ei sau urmașii lor? Și să fie oare PSD nou-vechiul PCR? Răspunsul cel mai corect, adică mai prudent, ar fi: și da, și nu.
Comunismul n-a murit fiindcă n-a apucat să trăiască niciodată. În România, poate, mai puțin ca oriunde. Elitele de mahala care au preluat puterea în Regatul României în al Doilea Război Mondial au făcut-o cu sprijinul Uniunii Sovietice, ca reprezentanți ai noii orânduiri muncitorești sau comuniste sau socialiste sau oricum i-am zice, dar ce însemna pentru ei comunismul? Să ne amintim că în 1944, în momentul intrării sovieticilor în România, partidul comunist avea vreo mie de membri. Printre ei se vor fi numărat cu siguranță și destui ideologi puri și duri, pe linia dură, autocratică, promovată de Uniunea Sovietică, fanatici convinși de noua religie laică a comunismului biruitor, dar erau o mie. Poate.
De fapt nici nu contează câți au fost: o parte dintre ei au devenit victimele propriilor iluzii și au fost epurați de propriii lor tovarăși de drum în lupta pentru putere. Mulți au fost acuzați de deviaționism, într-o epocă în care comunismul însemna ceea ce decidea Stalin, de la o zi la alta, că înseamnă cu adevărat doctrina conducătoare. De atunci probabil că datează și un banc-definiție sec, de tip Radio Erevan: „Ce este un deviaționist? Un deviaționist este cel care păstrează drumul drept atunci când partidul o ia ba la dreapta, ba la stânga“.
Important e că o mie de comuniști nu pot conduce o țară de cincisprezece milioane de locuitori, nici măcar cu armata sovietică în spate. Era nevoie de mult mai mulți tovarăși de încredere, la toate nivelele administrative: de la conducerea marilor orașe, a armatei, a uzinelor și a structurilor polițienești până la primăriile din cele mai mărunte comune. Și, cum comuniștii preluaseră puterea absolută, evident că s-au găsit destui care să li se alăture. Pe la mijlocul anilor 1960 PCR avea, pare-se, cam un milion și jumătate de membri. Un salt uluitor, dar cum nu prea existau alte opțiuni politice (sau, dacă apăreau, erau pedepsite cu închisoarea), pare unul firesc. Românii s-au adaptat. Au înțeles că aderarea la Partidul Comunist însemna o formă de ascensiune socială. Dacă vor fi fost printre ei – iarăși – unii care au crezut în idealurile comuniste, aceia au fost nesemnificativi și ca număr, și ca importanță. Majoritatea celor ce s-au înscris în Partidul Comunist au făcut-o fiindcă acesta reprezenta puterea. Dacă la putere ar fi fost fasciștii, ar fi devenit fasciști, dacă România ar fi fost condusă de un cult budist, ar fi trecut la budism, dacă nu ne preluau sovieticii lui Stalin, ci mormonii americani, ne-am fi mormonizat. Iar aici nu pot să nu citez un comentariu apocrif al unui comunist vechi, fost ilegalist în perioada interbelică: „Puțini am fost, mulți am rămas“.
Și cine au fost acești noi lideri, cei ce controlau toate instituțiile țării, industria, armata, forțele de ordine, administrația? În nici un caz membrii vechii elite: aceștia erau la închisoare sau sub pământ, adesea în gropi comune. Nici intelectuali de elită nu prea erau pe-acolo, căci Partidul nu avea încredere în ei. Nu calitățile intelectuale sau morale contau în selecția de cadre, ci așa-numita „origine sănătoasă“. Originea sănătoasă însemna o origine modestă pe scara socială, origine muncitorească sau țărănească (preferabil muncitorească), și un grad cât mai ridicat de „oropsire“ în regimul burghezo-moșieresc. Adică țărani săraci, muncitori nemulțumiți de condiția lor, oameni cu studii puține și aspirații neîngrădite. Și, dacă toate condițiile astea erau îndeplinite, mai rămânea una esențială: abilitatea de a te supune necondiționat superiorilor ierarhici, fără a le chestiona competențele sau inteligența, și de a te înconjura de inferiori ierarhici de aceeași teapă.
Așa s-a creat noua clasă conducătoare din România, Rețeaua, care a răsturnat scara valorilor pe baza unei ideologii vag cunoscute, o vulgată niciodată luată în serios, ci doar vehiculată ca semn al puterii: comunismul ca pretext. Sfidând biologia și crescându-și mereu alte cozi în locul celor căzute, Rețeaua leagă România de mai bine de șaptezeci de ani.