Lunea trecută, publicația elvețiană „Schweizer Ilustrierte“ o elogia pe violonista Patricia Kopacinskaia, chiar în ziua în care la New York, la ceremonia de acordare a premiilor muzicale ale anului, Grammy Awards, se anunța că fusese recompensată împreună cu Saint Paul Chamber Orchestra la categoria muzică de cameră pentru CD-ul intitulat Moartea și fata. Iar Patricia Kopacinskaia spunea: „O violonistă este o luptătoare solitară. Trebuie să-și considere solitudinea ca parte a jobului, care îi permite să se concentreze mai intens asupra a ceea ce face”.
Cine a urmărit concertele sau numeroasele înregistrări pe disc ale violonistei originare din Republica Moldova, stabilită în Elveția, știe că toate sunt încărcate cu o doză de „electricitate“ ce fascinează adesea, cu un soi de angajament demonstrativ, pentru ceea ce criticii muzicali obișnuiesc să numească – nu întotdeauna aprobativ – „interpretări radicale“. Nimeni nu îi neagă însă originalitatea demersului, apetitul pentru descoperirea și implicit popularizarea unor concerte și piese contemporane, care, în paranteză fie spus, fără entuziasmul ei ar avea puține șanse de a fi cunoscute. În lumea violoniștilor contemporani, doar mai vârstnicul maestru Gidon Kremer poartă cu el și împrăștie în lume aceeași flacără și multitudine a proiectelor muzicale de cele mai variate esențe și parfumuri muzicale.
Pe de altă parte, mărturisește ea, doar copilul său ocupă un loc la fel de central în existența ei până la a o face să-și uite „jobul și tot ce este legat de el“. Dar, atrăgea ea atenția reporterului de la „Schweizer Ilustrierte“, ce a însoțit-o de la un concert la Mannheim până în Elveția, la Basel, familia și muzica nu se confundă până la a-i „schimba identitatea“. „Știți ceva? Identitatea unui artist stă în muzica pe care o cântă. Practic, el trebuie să se dizolve complet în interpretarea ei și să se întrupeze în ceea ce povestește.“ Personalitatea artistului este extrem de importantă pentru a naște „o tensiune“: „fiindcă dacă nu este nimic de «rezolvat» în ceea ce cântă, atunci totul este deșert“.
N-am avut șansa de a o intervieva pe Patricia Kopacinskaia, deși am încercat de câteva ori, așa că nu pot vorbi despre referințele și preferințele ei intelectuale, altfel decât din cele spuse altora. În „Schweizer Ilustrierte“ violonista compara procesul de creație cu gătitul: „Te afli într-o situație în care repeți cu o orchestră sau un dirijor. Notele sunt pe pupitru, ai repetat și cunoști piesa, toate ingredientele sunt acolo. Acum, însă, trebuie să le «gătești» împreună cu ceilalți. Rețeta este aceeași, dar de fiecare dată, cu fiecare partener nou, iese la iveală ceva inedit. Chiar dacă «gătitul» nu reușește total, rezultatul poate fi interesant“.
Filosofia ei sună la fel de simplu: „O piesă nu trebuie cântată niciodată la fel. Ea trebuie să sune diferit pentru fiecare. Lucrul cel mai important în viață este să rămâi student, să te dezvolți, să nu stai înțepenit în ceea ce poți cel mai bine; chiar dacă faci greșeli. Este la fel de important ca și a cânta notele corect“.
Într-un alt interviu, cu revista „BBC Music“, aflat pe site-ul violonistei, Patricia Kopacinskaia își puncta parcursul amintind pe scurt câteva etape în dezvoltarea ei: copil fiind, repetițiile părinților ei la care a asistat, soliști de muzică populară prin Moldova și Uniunea Sovietică, intenția de studia compoziția atunci când, la vârsta de 13 ani, a ajuns la Viena, studiile la Berna, unde, la un festival dedicat compozitoarei ruse Galina Ustvolskaia, fiecare piesă pe care a auzit-o „am resimțit-o ca o explozie în cap, incomparabilă cu orice auzisem până atunci [și] mi-a schimbat lumea interioară“. A regăsit apoi „sunetul țării noastre“ atunci când a început să cânte împreună cu regretata pianistă Mihaela Ursuleasa, Sonata a treia, „în caracter popular românesc“ de George Enescu. L-a descoperit apoi pe György Kurtág, care este pentru ea „maestrul timpurilor noastre“, iar mai recent, lucrând cu Orchestra de Cameră din Saint Paul, în Statele Unite, pe compozitorul Michael Hersch, despre care spune că nu știe „nici o altă muzică a generației mele care să mă atingă atât de mult și să mă lase fără cuvânt“.
Între nenumărate premii pe care le are în palmares – și între care domină Marele Premiu Elvețian al Muzicii ce i-a fost acordat în toamna trecută „pentru căutarea autenticității artistice și interpretarea muzicii celei mai actuale“ –, Grammy are aerul de a fi doar un pas mai departe în „cucerirea“ Americii, unde din 2014 este „partenera artistică“ și nu o dată dirijoare a Orchestrei de Cameră din Saint Paul. Discul premiat sună remarcabil, celebrul cvartet schubertian Moartea și fata, orchestrat de ea, fiind mixat cu piese scurte ilustrând discursul pe tema morții de-a lungul istoriei. Mișcările cvartetului se împletesc astfel cu un aranjament orchestral al Psalmului bizantin 140, cu o pavană din Seven Tears a lui John Dowland, cu un madrigal de Gesualdo și două piese de Kurtag, Ligatura – mesaj către Frances-Maria și Neliniștea, scurt pasaj din Kafka Fragmente. Un disc sub egida casei Alpha ce s-a bucurat deja de multe critici elogioase.
Legendă foto 3: Un alt CD de succes Grammy Award la categoria orchestrală