O arma fara gloante, cu care s-a redesenat harta lumii. Si nu doar harta geo-politica. (S-a spus: rockul e o republica mondiala!) Cinismul domina acei ani. Ipocrizia era sinonim benign pentru o (in)umanitate cabotina, inflexibila, intoleranta. Prolet-cultism in lagarul socialist, maccarthysm dincolo, cursa inarmarilor, suspiciunea generalizata, obedienta fata de boss, dubla gindire, supra-productia (depasirea de plan!) ce-a secatuit resursele naturale, habotnicia monoteismelor de toate felurile, chiar si a celui fara Theos; ce ilustreaza exact delirul unui deceniu ce instaurase raul ca fel de-a fi si-l denumise bine? O singura anomalie nu trebuie nicicind uitata: segregarea.
Aici functiona pe criterii ideologice, dincolo pe criterii rasiale. Aici intrau la puscarie oameni fiindca citeau carti; dincolo erau impuscati fiindca aveau pielea neagra. Culoarea epidermei si favoarea de-a fi unici alesi ai Divinitatii sint invocate si azi de fanatici care proclama judecata & gratia unui Dumnezeu falsificat, in numele caruia comit crime inimaginabile.
Atunci s-a nascut rock-and-roll-ul. Privit cu suspiciune, ostracizat in biserici, blamat in congrese de partid, izgonit din showbiz & din programele educationale, metis, senzual & bolovanos, bastardul blues-ului si-al folclorului saracilor avea vigoare, inteligenta, generozitate & deschidere ca sa schimbe lumea. Nu-i sint fan absolut, cu afirmatii categorice. Au fost si alti factori ce-au urnit blocurile, in anii ’60. Se poate spune, la peste jumatate de veac de la istorica inregistrare a lui Elvis in studiourile Sun din Memphis, ca rock-and-roll-ul a furnizat ingredientul subtil, cele 21 de grame nevazute, asa incit schimbarea s-a facut cu aerul ca omenirea se distreaza doar. Copii teribili, performerii rockului erau incurajati, reprimati, laudati sau pedepsiti. Cind au vazut ca pot face bani de pe urma lor, i-au inconjurat contabilii, curvele, politicienii, borfasii, prietenii.
Chestiune de timp ca mecanismele pietii de consum sa bage pe git prostimii noua senzatie. Manageri versati au obtinut venituri imense pe care le-au risipit in petreceri de pomina. Escroci cu staif si papion au hacuit sume fabuloase fara sa dea socoteala. In anii ’70, rock-and-roll-ul ajunsese industrie, publicul dependent, lumea permisiva. O (re)intoarcere la spiritul rebel incerca punkul. Indicatorul vinzarilor (+profitul) ineca miscarea in dulce surogat disco. Rafinamentele new-wave si synth-pop veneau deja din mecanismul showbiz, programatic si pragmatic.
Sa ai un pop-star in staff-ul politic e o necesitate
Anii ’80 au revigorat epopeea, cu Metallica & Megadeth. Anii ’90 au innobilat-o si prostit-o, conferindu-i rol monden in panoplia snobilor. Supravietuitorii ajung VIP, milionari cotati in „Forbes”, proprietari de insule, retele TV, restaurante sic. Sa mergi la un (mega)concert rock e trendy, sa ai un pop-star in staff-ul politic (sau in familie) o necesitate, sa iei masa cu posesorul unui trecut deocheat chestie de prestigiu & PR. Eroii decrepiti isi mentin alura prin operatii estetice, angajeaza profesionisti pentru pieptanat catelul, cheltuiesc pe fleacuri sume ce-ar scapa de inanitie judete vasluiete. Ce se intimpla dupa 2000 arata ca revolta a ajuns regula, blugii uniforma, pletele stil, vinzarile password. Rebelii sint etaloanele unei lumi fara etaloane. Totul pre-definit, pre-fabricat, pre-meditat.
A frecventa spectacole de cabotini e o jignire pentru cine pretinde spirit viu, contestatar si obraznic, indiferent de virsta, natie sau pozitie sociala. Dar cum sa le zici cabotini unora care produc orgasme sociale, cintind toata viata ca n-au nici o satisfactie, desi au avut toate satisfactiile posibile?