Primul roman al lui Camus, Străinul (publicat pentru prima dată în 1942, la Paris), a apărut la Editura Polirom, în 2018 (în traducerea lui Daniel Nicolescu).
Domnule Camus, s-a întâmplat chiar așa: eram la Madrid, în dialog cu un poet portughez. Discutam despre hemoroizii lui Marx, din pricina cărora a avut de suferit jumătate din globul pământesc.
Eu pregăteam o scurtă conferință – aveam să vorbesc despre jurnalism și literatură, despre cum au îmbogățit ziariștii istoria ficțiunii. Desigur, vă dedicasem un capitol întreg în expunerea mea.
Vorbeam cu poetul portughez despre hemoroizii lui Marx (și despre bolile sale de ficat), dar mă gândeam, pe ascuns, la dumneavoastră. Fără introducere, i-am aruncat în cadrul conversației: Astăzi a murit mama. Poetul portughez vă cunoștea bine, așa că nu a avut nici o ezitare. Mi-a răspuns firesc: Sau poate ieri, nu știu.
Am lăsat baltă hemoroizii lui Marx și am continuat să vorbim despre dumneavoastră. Poetul portughez mi-a adus în atenție numele lui Kamel Daoud, ziarist (și el) și scriitor algerian, care acum câțiva ani a uluit cu romanul său – Investigația Meursault.
Kamel Daoud spune în trena Străinului dumneavoastră o altă poveste. E punctul de vedere al fratelui mai mic al arabului pe care îl ucide Meursault. Nu citisem această carte, poetul portughez mi-a elogiat-o îndelung.
Mă gândeam la un vers dintr-un poet suprarealist român. Eu mă gândeam la versul: cangurii ne privesc din punctul lor de vedere.
Apoi elogierea cărții lui Kamel Daoud s-a încheiat și ne-am întors la concluziile cu care plecasem la drum: și eu, și el socoteam Străinul între primele zece romane scrise vreodată pe planeta Pământ. Nici eu, nici el nu puteam argumenta în fața unor jurați o asemenea ierarhie. Din fericire, nici un jurat nu ne-a cerut vreodată asta.
Revenit în România, am recitit Străinul. Aveam douăzeci de ani la prima lectură, mă năucise ca un soare insuportabil. Dar, cum nu publicasem nimic, încă mi se părea că vă pot prinde din urmă. Țineam bine minte un personaj secundar: câinele bătrânului Salamano, căruia bătrânul Salamano ajunsese să îi semene. Știu că de atunci n-am mai privit niciodată către un om însoțit de un câine fără să caut asemănările dintre ei – întotdeauna le găseam. Mi-ați lăsat această ciudată moștenire și eu m-am folosit de ea pentru a cunoaște forța observației. Acum, când v-am recitit, merg deja spre treizeci și cinci de ani și am fost indignat de acest detaliu: când v-ați publicat romanul, dumneavoastră aveați douăzeci și nouă de ani. Constatând acest fapt, am început să simt cum crește în sângele meu o ură tandră pentru talentul și pentru inteligența dumneavoastră. Nu doar că nu o să vă prind niciodată din urmă, nu doar că nici măcar nu o să ajung aproape de munții dumneavoastră, dar măcar am înțelepciunea de a nu-mi mai dori asta. Îmi știu drumul – e drumul meu.
Domnule Camus, v-am recitit și am fost foarte emoționat de superputerea domnului Meursault: aceea de a nu putea minți. Omul care nu poate minți – el este străinul, el este insuportabil, el este neîndurabil, el este cel care este alungat din cetate, el este cel condamnat la moarte, pentru el cade ghilotina.
Vă scriu acum pentru a vă da o veste care sper să vă lase pe gânduri: prin lume, oamenii nu mai sunt condamnați la moarte pentru că nu mai plâng la înmormântările mamelor lor. Ceea ce nu înseamnă că s-a înțelepțit, că s-a vindecat lumea. Nu s-a înțelepțit, nu s-a vindecat.
Oamenii, însă, s-au îndepărtat de nașterea lor – ei nu mai sunt nici măcar străini, ei au rămas singuri, și au învățat să-și treacă zilele așa, fără lacrimi. Curând, când ne vom întâlni, aș vrea să discutăm puțin despre noua ordine mondială a lacrimilor care ne lipsesc. Trag nădejde să vă învoiți.