Astăzi, ca și ieri și alaltăieri, mulți se întreabă cum se face că de șaptezeci de ani România e o țară a arbitrariului, nesiguranței și dezorganizării în toate domeniile – și, ca o consecință directă, o țară săracă, în care se supraviețuiește sau din care scapi cu fuga. Pentru cei o sută de ani de existență mândră a statului național, șaptezeci de ani mizerabili (plus deceniile la fel de urâte care vor veni) e cam mult. Se întreabă ce a mers prost, ce ne împiedică să ne revenim, ce merge prost în continuare și ce s-ar putea face.
E simplu. Sub paravanul unei ideologii cretin de generoase în promisiuni de viitor, oportuniștii strânși sub drapelul partidului comunist au declanșat un proces de aservire a întregii țări, după modelul sovietic. Ei au destructurat întreaga societate, după care au reconstruit-o prost, cârpăcit, șubred, transformând o țară destul de înapoiată, dar cu speranțe de viitor, într-una fără nici un viitor. Practic, structura socială, raporturile dintre indivizi și organele statului din România anilor 1950-1980 nu mai au aproape nimic în comun cu cele de dinainte de război – în schimb (lucru demn de reținut) seamănă foarte bine cu cele din România contemporană.
Ce-i drept, puterea comunistă a reorganizat România conform dogmelor marxist-leniniste. A naționalizat întreprinderile private, a inclus în gospodării agricole colective aproape toate proprietățile țăranilor și a impus partidul comunist ca unică forță conducătoare.
Asta ținea de procesul de distrugere sistematică a noii ordini, în numele unei ideologii egalitariste. Egalitatea însă n-a venit niciodată. Țăranii, care teoretic trebuiau să fie proprietarii (colectivi) ai avuției unui CAP și s-o administreze cum considerau ei de cuviință, erau în realitate niște iobagi pe o moșie administrată de Partid, prin arendași numiți și destituiți tot pe bază politică. Muncitorii din uzine și fabrici n-au devenit nici ei proprietari ai mijloacelor de producție decât în propaganda de partid: în realitate totul era controlat și dirijat de nomenclaturiștii PCR, în cadrul unor structuri de conducere de tip centralizat.
Ceea ce au făcut așa-numiții comuniști de după 1945 a fost de fapt să distrugă o structură socială stabilă, construită firesc de-a lungul istoriei locale, și să o înlocuiască rapid și brutal cu o nouă structură, care le asigura puterea absolută și discreționară. Sub masca ideologică a comunismului, România, un stat construit cu greu pe baza unor principii universal acceptate, a fost descompusă și apoi recompusă conform voinței unui grup de parveniți oarecare.
Nu e momentul să enumăr aici toate acțiunile întreprinse de noii stăpâni pentru a prelua controlul total asupra țării. Există însă câteva caracteristici specifice noului regim, care pe de o parte au determinat involuția societății românești după 1945, retardarea ei – căci la nivelul mentalităților locale România este și azi în mare măsură o țară înapoiată, de secol XIX –, și pe de altă parte s-au perpetuat și după revoluția din decembrie 1989, blocând reluarea unei evoluții normale a țării. Aceste caracteristici mi se par esențiale pentru înțelegerea României de azi, un stat aproape eșuat, care împlinește fără glorie o sută de ani de existență și șaptezeci de ani de disoluție lentă. Le enumăr aici și rămâne să le judecăm mai bine altă dată.
Una dintre ele ar fi eliminarea și/ sau aservirea elitelor românești de orice fel (în special politice, intelectuale și administrative). A doua, asociată celei dintâi, e constituită de bulversarea oricăror scări de valori, răsturnarea cu dosul în sus a ierarhiilor.
La fel de importantă mi se pare și anularea principiilor obiective de selecție a valorilor, care devin subordonate cerințelor partidului. În fine, în plan politic noul regim impune o idee dezastruoasă, ce a contribuit zdravăn la deromânizarea României: primatul partidului și al intereselor sale (partidul e-n toate) chiar și în dauna țării și a cetățenilor pe care se presupune că îi reprezintă.
Și astfel, cum ziceam, avem România pe care o avem. Și-o s-o mai avem așa multă vreme.