Hai să încercăm săptămâna asta un calcul aritmetic simplu, care își are rostul lui. Din cei o sută de ani de existență, România Mare a avut aproape 30 de ani de monarhie, cu un parcurs democratic acceptabil în contextul istoric dat.
După aceea, din 1947 (oficial, deși în realitate din 1944) țara a fost acaparată de un grup aservit Uniunii Sovietice, care se prevala de apartenența la Partidul Comunist și a folosit instrumentele ideologiei marxist-leniniste pentru a prelua controlul asupra întregii populații. Regimul comunist a durat – tot oficial – 40 de ani și mai bine, după care au urmat revoluția din decembrie 1989 și aproape 30 de ani de… de ce? De libertate și democrație, am putea zice și n-am greși. Dar n-am greși prea tare nici dacă am zice altceva.
De exemplu, că de peste șaptezeci de ani România este prizoniera unei rețele de putere foarte adaptabile, care controlează discreționar resursele țării și le exploatează în folosul propriu, adică al clanurilor, familiilor și grupurilor de apropiați. De peste șaptezeci de ani cetățenii de rând au rămas în aceeași postură de servitute, supuși capriciilor unui grup de autocrați, în ciuda schimbărilor de generație. Singura diferență – e drept că majoră – e aceea că după 1989 am dobândit libertatea de a refuza jocul de-a supusul umil și boierul țâfnos, cu prețul părăsirii țării.
Există un întreg păienjeniș de relații între lideri politici centrali, baroni locali, oameni de afaceri, proprietari de trusturi media, directori de bănci, primari mărunți, șefi de administrație locală, mici stăpânitori locali. Mulți sunt „foști“, rude de „foști“, pupili ai „foștilor“, ce își transmit în timp bățul puterii. Sunt oameni legați prin relații de rudenie sau de afaceri, majoritatea create încă din anii ceaușismului, și toți doresc același lucru: acapararea resurselor și controlul asupra lor, cu acceptul tăcut al populației ori măcar al majorității ei. Putere și bani. Așa cum a fost și în perioada comunistă, căci, zic eu, între cele două epoci există mai degrabă o continuitate decât o ruptură. De aceea România de azi nu s-a desprins de România de ieri: fiindcă, într-o formă perversă, e tot aia. Dacă mâine s-ar reinstaura un regim autoritar de tip socialist, adaptarea românilor ar fi mult mai ușoară decât, să zicem, a polonezilor. Cadrele de conducere sunt pregătite.
Dar – s-ar putea obiecta – nomenclaturiștii dețineau puterea, controlul asupra resurselor, numai că despre înavuțire nici nu putea fi vorba, cu atât mai puțin de spolierea resurselor țării, fiindcă ei, comuniștii, nu erau nici afaceriști, nici milionari, ba nici măcar proprietari: formal, întreaga avuție a țării, de la aprozare și brutării până la petrol și aur, era a poporului. Atâta doar că „a poporului“ înseamnă de fapt „a nimănui“ – sau, mai cinic, a celor ce au acces la ea. Iar liderii comuniști, fie ei nomenclaturiști de prima linie sau autocrați locali, de județ ori orășel, aveau acces – fiecare la nivelul lui – la toate resursele disponibile, de la bunuri inaccesibile românului de rând până la tratamente medicale în străinătate, pe banii statului român. Nomenclaturistul nu avea nevoie să dețină mașini de lux, conturi bancare, companii comerciale, fiindcă avea la dispoziție tot: mașină la scară, vilele de protocol ale partidului, podgoriile poporului, domeniile de vânătoare ale statului, magazinele speciale ale partidului. Oficial, liderii comuniști nu aveau mai nimic; neoficial, aveau totul, aveau o întreagă țară – și, desigur, o posedau ierarhic.
Numai că omul e păcătos, e lacom, vrea să aibă lucrul lui. De aceea cred că mulți comuniști de frunte și-au dorit, la fel ca noi, să scape de mărginitul Ceaușescu, ca să guste și ei din huzurul capitalist, pe care îl ponegreau în discursurile oficiale. Și, după spaima inițială, când și-au dat seama că totuși nu vor fi beliți de populația revoltată, au văzut ocaziile, au strâns rândurile și au așteptat. Căci acolo, pe ecranul revoluției televizate, a apărut un om, un tovarăș pe care mulți îl cunoșteau bine și care le-a sugerat noua direcție a României: schimbare în continuitate. Tovarășul era domnul Ion Iliescu. Și câtă dreptate a avut!