În octombrie 1931, la o ședință a Comitetului de conducere al Societății Compozitorilor Români, desfășurată sub președinția lui George Enescu, la propunerea lui Ion Nonna Otescu și Constantin Brăiloiu, cei prezenți decideau „să se dea Dlui Leon Algazi, la Paris, însărcinarea de a reprezenta S.C.R. acolo și cu deosebire în raporturile cu S.A.C.E.M. și cu Confederația Internațională a Societății de Autori și Compozitori“.
Se născuse în 1890 la Iepurești, un sat de pe malul Neajlovului, în familia unui artist evreu, director de teatru ambulant, iar familia decisese să urmeze studii iudaice pentru a deveni rabin. Studiile, începute la Ierusalim, continuate la Paris, i-au fost întrerupte de Primul Război Mondial, la care avea să participe în calitate de voluntar, iar diploma de rabin o obține abia în 1922. Leon Algazi a studiat apoi muzica la Viena, pentru scurtă vreme cu Arnold Schönberg și în principal cu Hans Eisler, de unde avea să se mute la Paris, înscris la Conservator în clasele lui André Gédalge, Charles Koechlin și Raoul Laparra. Cu o parte a familiei rămasă în România, Algazi a fost permanent în contact cu muzicienii români din Franța, în perioada interbelică legați de țara lor fără opreliști într-un sistem de vase comunicante culturale. De aici și însărcinarea sa, în 1931, de a reprezenta Societatea Compozitorilor Români în lumea franceză.
Din această perspectivă, nimic nefiresc ca în calitatea sa de muzician să participe la premiera operei Œdipe, la Paris, iar ca jurnalist și critic muzical să publice imediat o amplă și entuziastă cronică. Ea a apărut, ocupând spațiul unei aproape întregi pagini, în publicația „L’Univers Israélite“, nr. 32 de la 1 mai 1936, intitulată simplu „Œdipe“. Cum cronica nu figurează în antologia lui Viorel Cosma, Œdipe de George Enescu. Dosarul premierelor 1936-2003, o semnalez astăzi pentru melomanii săptămânalului nostru.
Cronica pe care i-o face Leon Algazi lui Enescu se detașează de toate celelalte cunoscute prin originalitate și empatie. „Ieșind de la operă, în seara premierei lui Œdipe, un academician ilustru spunea: «E cazul acum să vii la Operă pentru a vedea jucată tragedia… ». Acest elogiu, meritat pe deplin, conține, altfel, singura critică valabilă ce a fost exprimată referitor la lucrarea lui Enescu. Trei sferturi din Œdip-ul său se petrec, în fapt, ca și cum pe scenă nu s-ar afla cântăreți, fiindcă aceștia nu cântau decât arareori «cu adevărat», preocupați mai ales să reproducă prin cântul lor, pe cât de exact posibil, inflexiunile vocii vorbite. Această estetică poate fi discutată. Ea sacrifică ceea ce este esențial în muzica teatrală, cântul, unui așa-zis adevăr dramatic și psihologic, care, de altfel, se acomodează perfect cu cele mai marcate ariosi. Mărturie stă aici capodopera clasică; mărturie, întregul act al patrulea din Œdipe de Enescu.“
Algazi descria în continuare succint libretul lui Edmond Fleg apreciind: „Se vede până la ce punct a umanizat Fleg cruda legendă greacă, conferindu-i un sens religios în accepțiunea evreiască sau creștină a termenului. Să adăugăm că acest «livret» este atât de plin de substanță poetică și de o atât de evidentă valoare dramatică, că ar putea fi despuiat fără pierdere de magnifica sa parură muzicală și trecut din repertoriul Operei în cel al Comediei franceze“.
Leon Algazi descrie muzica „acestei «tragedii lirice» drept „concepută ca o vastă simfonie, dacă nu în arhitectura tematică a diferitelor sale «mișcări», cel puțin în dozajul savant al efectelor care, din act în act, ne solicită emoția. Din punct de vedere tehnic, în ciuda unei mari subtilități a scriiturii, ea vizează simplicitatea. Mai mult decât o dată, ea o și reușește, în mod special în actul al patrulea, pe care nu te saturi să-l asculți și unde Enescu se dovedește egal cu ce mai mari. Neuitatul Gédalge, care a fost maestrul său, îmi spunea într-o zi «după ore», vorbindu-mi despre el: «Enescu este un muzician din linia lui Schumann, a lui Chopin, a lui Liszt. O să vedeți ce va da atunci când se va elibera de tot ceea ce știe…». Ascultând actul al patrulea din Œdipe, ai sentimentul că Enescu a ajuns, în sfârșit, la gradul suprem al evoluției prezise de Gédalge. Practic, am avut această impresie deja la audiția genialei sale Sonate a treia pentru vioară și pian. Dar în Œdipe, Enescu – omul-muzică – pare să se fi umanizat și mai mult“.
Și Leon Algazi conchidea: „În ce mă privește, nu cunosc decât puține pagini mai sfâșietoare, cu forță de adevăr uman, decât rămasul bun pe care Œdipe și-l ia de la Antigona. Aici, inima muzicianului, copleșit de milă, cântă cu o patimă debordantă, iar acest cânt este de o frumusețe ce nu-și are nici o comparație“.
FOTO: prin curtoazia IEMJ