Repertoriu clasic de povesti spuse la culcare unor prichindei care ajung sa stie textul pe de rost si care se pierd in vise cu zimbetul pe buze dupa mult-asteptatul „si-au trait fericiti pina la adinci batrineti”. Ce te faci insa daca nu-i intotdeauna asa?
Sa o iau cu inceputul. „Doua fetite, pe nume Suzette si Isaure, cerura, intr-o zi, voie mamei lor sa se plimbe pe strada cea mare, impreuna cu fratele lor Charlot. – Va dau voie cu placere, le raspunse mama, dar numai sa nu intrati in padurea care se afla la capatul strazii caci, in padurea aceea, le iese din cind in cind in cale copiilor un urias cu numele de Periferigerilerimini si ii duce in pestera lui salbatica, unde ii maninca. Bagati de seama! Si fagaduiti-mi ca nu veti intra in padurea aceea primejdioasa!”
Ce-i drept, amenintarea se pogoara inca din primele rinduri. Nu pot pretinde ca n-am stiut. Ma astept sa intilnesc un capcaun fioros, dar ma consolez la gindul ca o creatura cu un nume precum Periferigerilerimini nu poate fi, pina la urma, chiar antipatica. Trec peste intrebari precum „Ce cauta o padure la capatul unei strazi?” sau „De ce si-ar lasa o mama odraslele sa umble pe coclauri?” si citesc mai departe. Oricum, „cam asa spun intotdeauna copiii: «Da, mamico!», «Nu, mamico!». Dar fac tot ceea ce ii taie capul”.
Periferigerilerimini
Uriasul Periferigerilerimini are patruzeci de picioare inaltime si un singur ochi in mijlocul fruntii, e imbracat in frunze si poarta dupa el un trunchi de stejar drept maciuca. Deja nu mai pare simpatic, oricit de haios i-ar fi numele care-mi impleticeste limba la rostire. Iar cind tuna „Imi place nespus de mult sa maninc copii mici!”, mi se taie rasuflarea.
In fata lui, nu-i bine sa faci nimic din ceea ce ar face orice alt om normal, pus in ipotetica situatie de a da nas in nas cu-n capcaun. Adica nici sa tipi cu un curaj nebun, nici sa-l ameninti, daramite sa incerci sa pui mina pe „un cutit de trei picioare” sau „pe o foarfeca de aceeasi marime”. Pentru Charlot si Isadore, tentativa fu fatala. „Uriasul, spumegind de furie, urla de se cutremura toata padurea: – O sa vedeti voi indata, rimelor, daca il puteti speria pe uriasul Periferigerilerimini! Si zicind acestea, sari la ei, ii taie si ii puse pe gratar.” Paf! La inceput ramin incremenita, apoi incerc sa alung din minte imaginea unor trupusoare sfiriind pe un gratar si sper ca un pusti de cinci ani n-are prea multa imaginatie… Cel mai mult ma uimeste insa Suzette. E cea mai mica. Tocmai si-a privit fratii pirlindu-se pe toate partile, precum carnea de mici. Si nu varsa vreo lacrima, nici nu amuteste de groaza. Cuvintele suna cumplit din gura unui copil de opt ani, chiar daca ii aduc scaparea: „Va inselati. Eu sint mai putin neascultatoare decit fratele si sora mea. Le spuneam tot timpul: nu intrati in padure, bagati de seama, ati putea fi prinsi de marele, de inaltul senior Periferigerilerimini, care ar putea fi bun cu copiii cei sfiosi, blinzi, modesti, dar daca cineva ar indrazni sa-l batjocoreasca, desigur ca i-ar sfarima oasele. Si bine i-ar face!”.
E poate singura poveste care n-as fi vrut sa fie scrisa niciodata.
Charles Perrault, Uriasul Periferigerilerimini, in Povesti cu vrajitori si zine,
EdituraHumanitas Junior, Bucuresti, 2004.
Traducere din limba franceza de Sarina Cassvan.
Ilustratii de Geta Bratescu.