Lansat în sălile din România imediat după Festivalul Internațional de Film de la Berlin, unde a fost prezentat în secțiunea Forum, documentarul-eseu Fotbal infinit de Corneliu Porumboiu nu se referă propriu-zis la fotbal și nu e vreo odă gen Coloana infinitului despre pasiunea pentru balonul rotund.
Fotbalul e pretextul unei interogații despre libertatea interioară, libertatea artistului și despre dreptul fiecăruia de a pune sub semnul întrebării adevărurile consacrate. Eroul filmului este Laurențiu Ginghină, un concitadin al regizorului vasluian, care după un accident din copilărie n-a mai putut face fotbal de performanță, sublimându-și pasiunea pentru joc în aceea de a-i schimba regulile. Plecând de la transformarea terenului din dreptunghiular în octogonal, Ginghină modifică permanent propriile variante (de aici titlul filmului). Porumboiu, evident sedus de personalitatea lui Ginghină, îl vede nu ca pe un inovator în fotbal (din dialogul lor înțelegi că nici nu e de acord cu teoriile lui), ci ca pe un artist care își e dator să lupte permanent cu normele și regulile – mai ales cu cele interioare – pentru a-și păstra libertatea intactă.
Se poate scrie mult și bine despre acest film care pare uscat și vârât într-un pătrat regulamentar până aproape de final, când informațiile se acumulează, coincidențele de până atunci aproape dezvăluie o structură preexistentă, iar limitele spațiului de joc se pulverizează eliberator. Peste un nesfârșit traveling înainte, în ralanti și albăstrit, Ginghină vorbește despre faptul că metanoia nu înseamnă pocăință, ci transformare, Porumboiu punctează fără nuanțe evidente „sportul tău e o utopie politică“, iar spectatorul înțelege (dacă n-a bănuit până atunci) că pentru cineast libertatea artistului nu poate exista în lipsa unei conduite interioare, care presupune în egală măsură non-violență și luptă cu propriile limite. La finalul filmului, Ginghină expediază un șut la vinclu și enunță clar tema filmului: „Este o soluție autentică. Pare o utopie doar pentru cei care refuză să-și dea singuri o anume libertate“, iar filmul se încheie în notă ironic-autoderizorie (trebuie scuturată solemnitatea lucrurilor prea grave) prin secvențe dintr-o animație sovietică cu păsărele și căprioare care zboară și zburdă după ce o poartă se deschide larg.
Calcul pe care Porumboiu îl pune peste viața personajului relevează paralelisme cu situația sociopolitică a României începând cu perioada comunistă și până azi. E o marcă a tuturor filmelor sale, în care preocupările artistice sunt permanent oglindite într-o metaforă a societății. Cu Fotbal infinit e, cred, prima oară când Porumboiu spune răspicat că actul artistic veritabil presupune sau ar trebui să presupună și o transformare interioară a artistului (o metanoia).
Fără remușcări
Neliubov (tradus Fără iubire, deși înseamnă Neiubit) a fost citit de presa străină ca o critică a societății ruse de azi, unde lipsa iubirii se transmite de la o generație la alta. În filmul cu care Zviaghințev a luat anul trecut Premiul juriului la Cannes femeile sunt chinuite de mame, chinuindu-și la rândul lor copiii, în vreme ce bărbații dau mai departe gena trădării. Combinația celor două gene duce la cupluri cu femei lipsite de putere în fața bărbaților, dar mutilante cu propriii copii, cupluri în care instinctul reproducerii acționează ca un blestem.
Eroii filmului sunt doi soți din pătura avută a societății care se pregătesc să divorțeze, ei având deja amanți cu care vor să trăiască. Când află prin ușă de apropiatul divorț (pentru că părinții nu l-au anunțat încă), copilul dispare și o vreme e căutat cu disperare în zonă, inclusiv în parcul înghețat de lângă blocurile noi și scumpe. Nu e găsit nici la mama mamei, o femeie văduvită de orice spirit feminin și ocrotitor. Când e descoperit un cadavru mutilat și descompus, părinții refuză, nu sunt în stare, nu pot concepe că este/ ar putea fi al propriului lor copil.
În 2014, după ce Zviaghințev a luat la Cannes Premiul pentru scenariu cu Leviathan, Ministerul Culturii din Rusia (care era cofinanțator), l-a certat că n-a înfățișat rușii adevărați și nu i-a mai dat finanțare pentru următorul film (Leviathan a avut acasă probleme și cu distribuția). Neliubov e mai soft, mai discret cu critica socială, iar regia e adaptată subiectului. Filmul e eficient, dar rece. La Cannes criticii străini l-au comparat cu filmele din Noul Cinema Românesc. N-aș spune așa ceva decât în măsura în care asta ar sugera, nu neapărat laudativ, că filmul urmează profesionist și rece un anumit tipar și un anumit ritm cu efect deja verificat. Vreau să spun deci că n-aș da un Fotbal infinit nici pe zece ca Neliubov.