Desi in 1968 satul nu se electrificase, varul Nicu o facea auzita printr-un radio Telefunken cu difuzor de 3W, dotat cu dioda ce afisa o lumina verde intermitenta, a carei magie, in noptile de vara, ne atragea si ne cucerea mai mult decit sunetul instrumentului. Nu m-am gindit pina azi ca nivelul ridicat al admiratiei pentru radio, manifestata de varul Traian si de mine – „aia micii si miticii”, cum ni se spunea – se datora faptului ca Nicu tocmai invata sa scoata note, armonii sau riffuri, si abia peste un an cinta binisor. Unchiul Golea si tata suportau cu destula indiferenta si necurmat umor schelalaitul bietei chitare. Unchiul Ionita rabda numai in perioadele cind era beat (tot mai rare de cind se casatorise a doua oara). Scos din pepeni, excedat de lipsa autoritatii ce credea ca i se cuvine, si la care se astepta dupa moartea bunicului, se apropia de gardul ce despartea curtea lui de batatura unde noi haladuiam la umbra unui zarzar, si zbiera: „Termina, ba, odata cu craoneala-aia, ca vin si ti-o sparg in cap!” Chitara sau radioul, cine stie ce stirnea furia barbatului inalt, solid, aspru si neindurator, citeodata violent.
Tineam instrumentul in palme cu neindeminarea data de lipsa profesorului sau de frica sa nu-l stric. Imi placea culoarea galbuie a suprafetelor fine, imi placeau cheile nichelate, cu mecanismul melcat ce scirtiia usor la rotire, cind se acordau corzile, imi placea sunetul cutiei de rezonanta si sunetul pietricelelor pe care le scapam intentionat in interior si apoi clatinam chitara sa aud cum zdroncane ceea ce bagasem acolo. Pina m-a prins Nicu si mi-a interzis sa pun mina pe lucrul sau, ce nici nu era propriu-zis al sau, ci al unui coleg din scoala profesionala unde varul terminase anul I c-o singura corijenta.
Am vazut chitare asemanatoare la Elvis Presley, George Harrison, Eric Clapton, John McLaughlin, in fotografii sau in concerte inregistrate si ajunse la noi pe cai intortocheate. Martin Gore folosea una la fel, anul trecut, in turneul Play The Angel. Aceea adusa de varul Nicu la noi in sat avea, probabil, doar forma comuna cu ale chitaristilor (re)numiti. Si, poate, aceeasi moliciune timbrala, aceeasi bogatie data de folosirea cutiei de rezonanta in combinatie cu doza magnetica. Nu m-am documentat si, de altfel, nu vreau sa scriu un articol tehnic. Am fobia tehnicii, am experienta specializarii ce degradeaza si chiar elimina sentimentul, intuitia, singele ce transporta stiti voi ce… Iar despre distinctia tehnicitate+acuratete vs tuseu+sentimentul transmis/generat de interpret exista o biblioteca de opinii.
Avantajul chitarei s-a aratat in seara cind, anul urmator, Nicu l-a invatat pe Lica Tiganul, lautarul satului, sa cinte la vioara Ob-La-Di Ob-La-Da. Lemnul instrumentelor facea ca „limba” vorbita sa fie comuna, iar batrinul viorist a prins din zbor, fara sa-si ia palaria de pe ureche, linia melodica. Peste vreo doi ani, cind Nicu a construit primul sau amplificator, cu difuzor Goodmans (se electrificase si la noi!), bietul tigan s-a straduit indelung, si n-a reusit, sa preia solourile pe care Nicu le improviza, imitindu-l pe Hendrix spre disperarea unchiului Ionita, care i-a si facut praf P.A.-ul…