La 25 martie se împlinesc o sută de ani de la moartea lui Claude Debussy. Am sperat că și România va fi la unison cu Occidentul în manifestările, numeroase, ale acestui centenar, dar la București nici un acord din Debussy în săptămâna care se încheie, nici un disc de arhivă. Au fost și altfel de vremuri în cultura română, cum o atestă, de exemplu, o însemnare în publicația pariziană „Journal de débats politiques et littéraires“, e drept în... 1929, intitulată România. Manifestare în onoarea lui Claude Debussy.
„Dl Brăiloiu, profesor la Conservatorul din București, a organizat în acest oraș o manifestare în beneficiul monumentelor ce vor fi înălțate maestrului lui Pelléas la Paris și la Saint-Germain-en-Laye. Sub președinția M.S. regina Elisabeta a Greciei a fost constituit un Comitet. Dl E. Ciomac a analizat geniul lui Debussy într-o extrem de frumoasă conferință, ce a fost ilustrată cu audierea a diverse fragmente din Pelléas și Mélisande, interpretate cu talent de Doamnele Băicoianu și Manissalian-Georgescu și de către D. Stroescu. […] un prețios gaj de prietenie pentru muzica franceză și un omagiu adus memoriei lui Claude Debussy din partea României.“
Timpurile erau altele. Iar între promotorii lui Debussy s-au aflat, până la cel de-al Doilea Război Mondial, George Enescu, Silvestri, Lipatti, pentru a nu mai vorbi de soliștii din lumea operei și a liedului. George Enescu în particular, care îl amintea adesea pe Debussy, la bătrânețe, în convorbirile scenarizate pentru radio de Bernard Gavoty, recunoștea influența pe care compozitorul francez o avusese asupra lui: „Așa wagnerian cum sunt, i-am iubit suficient pe Ravel și Debussy pentru a suferi, pe ici pe colo, influența lor. Astfel, în Suita a doua pentru pian, pe care am compus-o în 1903, există o Pavană și o Bourée stil Île-de-France, cu un colorit ușor debussian. […] După așa ceva, aș fi de rea credință să nu spun că îi iubesc“. În plus, semn de admirație, Enescu afirma fără rezerve că „Debussy cânta la pian ca nimeni altul“.
Atunci când se referă la relația dintre Enescu și Debussy, toată suflarea muzicologică enesciană îi evocă prezența, alături de Ravel, la 28 aprilie 1902, la una dintre repetițiile generale ale operei Pelléas și Mélisande. „În ce mă privește, am fost, evident, fermecat: cum ai putea să nu fi sensibil la revelația debussiană?“, spunea Enescu după 50 de ani în emisiunea lui Gavoty, adăugând: „Totuși, nu am fost cucerit pe de-a întregul“. Ravel avea să fie într-atât de entuziasmat, încât ulterior cumpăra partitura operei și apărea cu pachetul în brațe în fața lui Fauré, stârnindu-i acestuia o remarcă ironică.
Episodul ultim, spunea Enescu la începutul anilor ’50, îi fusese reamintit de bunul lui prieten, Charles Oulmont. Nici Gavoty, nici editorii în limba română ai conversațiilor cu Enescu, nici editoarea volumului de interviuri enesciene nu au găsit de cuviință să pună o notă explicativă la mențiunea acestui personaj de excepție. Or, Charles Oulmont, născut în 1883, pe lângă faptul că a fost un bun scriitor și, între altele, cunoscător al lumii politice românești interbelice, fusese la origine un muzician, excelent pianist, contemporan cu Enescu la Conservatorul din Paris, elev al lui Fauré, iar ulterior autor al unui diptic pasionant despre marii muzicieni ai timpului său: Musique de l’amour (Desclée de Brouwer, 1935).
În salonul ținut de mama sa, îl cunoștea pe Debussy cândva spre 1900 și, cum povestea într-o corespondență pentru cotidianul „Timpul“ în 1939, reconstituise recent episodul într-o discuție cu George Enescu: „Am evocat o seară petrecută în casa mamei mele, unde, în fața lui Debussy, am descifrat, redusă pentru pian, partitura [operei] Pelléas și Mélisande. Căci marele compozitor Enescu, virtuosul violinei, este și un pianist rar, dublat de un critic muzical de primă mână. Nimeni nu știe ca el să analizeze un text sonor, descoperindu-i frumusețile ascunse, luminându-i întunecimile“.
Ceea ce nu pare să fie cunoscut astăzi este însă evocarea amănunțită a serii de descifrare a reducției pentru două piane, la patru mâini, a lui Pelléas și Mélisande. Charles Oulmont o făcea în cursul unei conferințe radiofonice, din seria „Câțiva mari artiști pe care i-am cunoscut“, într-un text intitulat Amintiri despre Debussy, publicat în 1935, în „Les Cahiers de Radio Paris“.
Iată acest text antologic: „Cum aș putea uita acea seară în care am avut onoarea, aflându-mă încă pe băncile liceului, de a face auzită autorului, după partitura manuscrisă, Pelléas și Mélisande. Ca pianiști se aflau acolo Enescu și cu mine, iar în fața noastră, la un alt pian, doi tineri muzicieni care au devenit între timp muzicieni mai puțin tineri, dar mai cunoscuți. Vă imaginați dificultatea acestei lecturi! Vă puteți imagina și că prezența lui Debussy nu era de natură să ne diminueze spaima. Nu contează, noi înaintam cu grijă. Enescu imita toate instrumentele, făcându-și buzele să sufere contorsiunile cele mai neașteptate: trombon, tuba, flaut, oboi, timpan. În unele momente te făcea să mori de râs… Debussy, pierdut în visul său, asculta, fără să spună nimic, lăsându-ne să ne urmăm calea prin pădurea operei, descoperindu-i la fiecare pas noi frumuseți. El asculta, asculta… Când terminasem primul act, s-a apropiat de mine, «puștiul»: «Cât ți-e de cald! Este greu, nu? Poate prea greu… Haideți, să continuăm!». Și am «intrat» în actul al doilea: știți, toată acea forță îmbinată cu acea întreagă blândețe, toată acea bogăție îmbinată cu acea simplitate, acele armonii și acele ritmuri ce traduceau stările cele mai complexe și mai banale ale sufletului. Eram transportat. Uitasem de căldură. Debussy, Enescu, pianul, totul…“.
FOTO: Bibliotheque Nationale de France