Am sunat la ANAF să le spun că mi-am schimbat buletinul și domiciliul, să-mi dea o adresă de mail, să le trimit o copie după noul buletin, să nu-mi trimită scrisori aiurea, când și dacă o fi cazul.
Nu se poate. Trebuie să mă duc la sediul lor, să depun o cerere la ghișeu. Ghișeu care lucrează – evident – în orele mele de serviciu. Adică trebuie să-mi iau o zi de concediu, să stau la coadă, să fac o cerere, ca să-mi modifice adresa într-un fișier.
***
Pe timpul meciului, am observat cum niște purici cosmici (unii savanți susțin că-s zgomotul de fond rămas de la Big Bang, captat de antenele pământene) traversau uneori plasma, HD-ul. Nu mulți, abia îi zăream – puteau fi și o iluzie de la oboseală –, dar mă scoteau din minți. Am tot frecat mufa de la cablu, ca să obțin imaginea perfectă.
Apoi mi-am amintit brusc cum am citit în copilărie împreună cu mama, în ziarul „Scânteia“, că din august (știrea era anunțată triumfalist primăvara) TVR va începe să transmită emisiuni color. Și tare ne-am mai bucurat, abia am așteptat să vină augustul și să vedem și noi în culori cele câteva ore de transmisie, la jaful nostru de televizor cu lămpi. „Cred că pornește pe 23“, a bănuit mama. Chiar și discursurile lui Ceaușescu ar fi fost mai acceptabile în culori. A venit 1 august, a venit și 23 și noi prindeam tot alb-negru. „O fi de la ei“, a zis tata. „Nțț! – a limpezit mama misterul. N-am înțeles noi știrea cum trebuie. Au spus că vor transmite emisiuni, adică numai unele, nu toate. Și, oricum, n-au reușit să le facă încă în culori la termen“. Să mai așteptăm, că se rezolvă.
***
Vorbesc cu prieten care e într-un spital din Germania. Și cică nu există portar la intrare. Păi, ce spital e ăla? Nici nu-mi pot închipui. E ca și cum am aflat că există spitale fără doctori.
***
Ne tot plângem de școala românească – de multe ori, îndreptățit –, dar uităm să zicem că mai sunt și lucruri bune ale sistemului. De exemplu, proiectul ăsta „Școala altfel“ e foarte fain. În fiecare an, vin mii și mii de copii la muzeele noastre literare din Iași. De vreo două zile, la Muzeul Pogor curg grupuri de câte 20-30 de elevi, de dimineață până seara. Nu știu exact cât învață copiii din asta, dar cu siguranță e altceva decât televizor, net, mobil, mall. Ceva care contează.
***
Pe holul Policlinicii, aștept cu mama o doctoriță, conform programării. Are o întârziere de numai două ore. Asistenta tot iese din cabinet și o scuză:
— Doamna doctor are un deces în spital. Un bătrân de 97 de ani! Iar rudele – ce oameni! – nu vor să accepte că a murit din cauze naturale, cică l-a omorât ea, o acuză de malpraxis.
Toți pacienții de la coadă râd de mort, chiar și cei mai îndurerați:
— Auzi, 97 de ani! Să ajung eu până acolo! Ce mi-ar mai trebui?!
1 Trackback