În urmă cu mai bine de un deceniu, într-unul din primele numere ale săptămânalului nostru (30/2005) semnalam amintirile unui personaj pitoresc, basul Doda Conrad (1906-1997), despre George Enescu în Elveția imediat după sfârșitul Primului Război Mondial, în august 1919. Doda Conrad avea la prima sa întâlnire cu maestrul român numai 14 ani, iar mezzosoprana Marya Freund, mama sa, fusese invitată de Maruca Cantacuzino în reședința ei de pe malul Lacului Leman, la Lausanne, într-o seară de vară, să cânte lieduri de Brahms, acompaniată de Enescu la violă și de Georges Boskoff la pian, în prezența Reginei Maria.
George Enescu se afla la Lausanne în compania Marucăi Cantacuzino, care în anii 1920-1921 închiriase una din vilele impozante ale orașului, Le Châtelet, cu vedere la lac. În cursul popasurilor sale acolo, din iunie și până în decembrie 1920, iar apoi ianuarie și prima decadă a lunii februarie 1921, Enescu încheia revizuirea Simfoniei a III-a, își continua lecțiile cu discipolii săi, între care apărea viitorul dirijor elvețian Victor Desarzens, și dădea o serie de recitaluri și concerte publice, încoronate, în februarie 1921, de un festival cu muzica de cameră compusă de el, organizat la Conservatorul din Lausanne.
Despre sejururile sale repetate în vila Le Châtelet informațiile sunt rarisime. Printre cele rămase necunoscute în România se află amintirile unei personalități a vieții culturale franceze, cunoscută în primul rând ca pictor și apropiat al muzicienilor, Edouard Mac’Avoy (1908-1991). Memoriile acestuia, intitulate Le plus clair de mon temps 1926-1987, au fost publicate în 1988, iar primul lor capitol, „Amintiri din copilărie“, se petrece în Elveția, la Lausanne, unde viitorul pictor și-a făcut studiile liceale.
Evocarea sa, în mare parte romanțioasă, dar și cu informații prețioase despre personalitatea lui Enescu și receptarea sa în epocă, merită cunoscută și o citez fragmentar:
„La Lausanne, într-un parc, exista o imensă clădire ale cărei obloane rămâneau veșnic închise. Se știa că această casă ar fi locuită de o prințesă misterioasă, celebră în lume pentru frumusețea ei. Dar nimeni nu o văzuse vreodată. Or, eu legasem o prietenie «pe viață și pe moarte» cu un tânăr prinț cantacuzin, din ilustra familie românească, descendentă din împărații Bizanțului.
El era, împreună cu sora sa Senta, elev în aceeași «Școală Nouă» ca și mine. Printre atâția mici elvețieni cu genunchii roșii, Andronic și cu mine eram tulburați de idealuri și ambiții indecise. Or, misterioasa prințesă, care își ascundea frumusețea de ochii lausannezilor, era chiar mătușa lui Andronic. În marea proprietate tristă, ea nu trăia chiar singură: George Enescu, unul din cei doi cei mai mari violoniști ai timpului său, alături de [Eugène] Ysaÿe, trăia acolo, în adorația aceleia pe care o numea «Prințesa iubită». […]
În fiecare duminică, concertul improvizat începea la orele 15:00, pentru câțiva rari invitați privilegiați, și se încheia, întrerupt de un ceai servit la 18:00 și de un supeu la 22:00, spre ora două dimineața.
Am sosit la Châtelet, sumbru sub marii săi arbori. Recunoscusem Concertul pentru două viori de Bach, cântat superb într-o cameră alăturată. Un servitor ne-a introdus în salonul abia luminat. Maestru cânta, cu capul aplecat – magnificul său cap –, iar vioara era și ea înclinată în jos; și alături de Enescu cânta un băiat foarte tânăr, de șapte, poate șase ani, cu vioara înălțată și fără să-l scape din ochi o clipă pe Maestru. Cu convingere, vitejește, micul om nu se lăsa deloc în urma Maestrului. Noi ascultam cu religiozitate, impresionați, stând în picioare în fața ușii. Cele două viori inspirate se confruntau și se înlănțuiau în dinamica irezistibilă a lui Jean-Sebastian. O lungă liniște…
— Vi-l prezint pe tânărul meu elev, Yehudi Menuhin, a spus Enescu. Va ajunge departe.
Invitații sosesc: scriitorul C.F. Ramuz, [Ernest] Ansermet, [Alexander] Brailowsky; este așteptat [Ignacy Jan] Paderewski: vine de la Morges. Un mare divan-pat cu baldachin o așteaptă pe prințesă. Intră patru tinere femei, iar tânărul adolescent de 14 ani care sunt este brusc tulburat: au sânii dezveliți și în jurul taliei fâșii de pânză drapate în mod savant. Se așază în cele patru colțuri ale divanului. Câteva umbre de invitați se instalează și ele. Iată prințesa… Imensul salon trist a fost brusc invadat de un soi de electricitate. Când mătușa sa se apropie de noi, Andronic mă prezintă; prințesa mă sărută pe frunte. În ciuda timidității, îi urmăresc cu insistență privirea stranie și fascinantă.
– Prințesă iubită, spune Enescu – prințesa fiind instalată pe divan, înconjurată de însoțitoarele sale –, ce doriți să ascultați?
— Pinks, cântați cu Brailowsky Sonata de Lekeu…
Brailowsky se apropie de pian, Enescu își acordează vioara… Paderewski intră în cameră pe furiș.
Ceea ce mă tulbura în cursul acestor ore pe care le-am trăit pe culmea muzicii este că prințesa, prin intermediul uneia din însoțitoarele sale emoționante, cu sânii goi, adresa unuia sau altuia dintre invitați enigmatice mici bilete mâzgălite pe un bloc-notes… Aș fi dat zece ani din viață să primesc un asemenea bilet! N-am avut niciodată această onoare.
Câteodată era adusă într-o ambulanță admirabila Clara Haskil, care era în punctul dificil al teribilei ei boli. Era atașată de scaunul ei cu o mare centură de piele. Și, deodată, în salonul sumbru izbucnea strălucirea orbitoare a lui Mozart. Enescu se așeza la pian și îl acompania pe [Jascha] Heifetz. Paderewski, foarte bătrân, cânta Chopin și miracolul era încă prezent… Orice muzician ilustru care dădea un concert la Lausanne venea să cânte cu Enescu în intimitatea Châtelet-ului“.
Mac’Avoy avea să păstreze legături amicale cu familia Cantacuzino întreaga viață și, foarte probabil, de la ea să fi căpătat și o serie de informații despre cuplul Enescu-Maruca, din care pare să fi reținut doar aspectele anecdotice, fără interes aici. Cert este că l-a revăzut pe Enescu la Paris, în exil, cândva între 1947-1950, într-o vizită pe care o nota pe scurt în memorii:
„Am văzut-o pe prințesa Cantacuzino, ani mai târziu, pe Rue de Clichy, devenită doamna Enescu. În camera învecinată, ca în trecutul îndepărtat, auzeam două viori: era mult mai puțin fermecător decât admirabilul duo Enescu-Menuhin. Eleva Maestrului era Regina Elisabeta a Belgiei. Eroină legendară, elevă studioasă a Maestrului. Ni s-a servit un ceai“.
Edouard Mac’Avoy, Le plus clair de mon temps 1926-1987, Edition annotée par Claire Paulhan. Editions Ramsay, Paris, 1988. pp. 14-17.