Cheful vine mâncând. Cheful de călătorie vine sub mai multe forme, uneori atât de subtile încât nici nu știi cum te pomenești cu un bilet spre America Centrală în buzunar, întrebându-te oare de unde a pornit toată povestea aia cu tine și o mână de indigeni americani care culeg cactuși San Pedro în deșertul San Luis Potosí din Mexic. Poate ai văzut un film, poate odată ți-a cântat la ureche Gheorghe Zamfir El condor pasa, poate ți-a povestit cineva și poate că acel cineva a pus pe hârtie evenimente bizare, străine ție, dar care nu ți-au mai dat pace de când ultima frază de pe ultima pagină din ultima carte de călătorie pe care ai citit-o și-a marcat neliniștea în sufletul tău. Pot doar să presupun.
Cert este că Havana a ajuns în topul destinațiilor mele favorite după ce am luat de pe raft volumul Cuba continuă fotografiată de Cosmin Bumbuț și povestită de Elena Stancu.
Cuba dansează, se manifestă tare, nu se ascunde
Mi-au atras atenția de pe vremea când îi găsisem prin paginile revistei „National Geographic Traveler“, unde descriau în detaliu ce înseamnă a umbla teleleu cu rulota prin România și Grecia. Ei trăiau visul: mereu pe drum, mereu împreună (mai nou și alături de Tina, companionul patruped), creatori de povești si experiențe care inspiră și vorbesc despre alegeri asumate de a duce o viață lipsită de condiționări banale și mereu proaspătă.
Cuba continuă e un jurnal de călătorie despre o lume nu tocmai străină nouă, izolată în alt timp de ideologii fantastice. Cuba dansează, se manifestă tare, nu se ascunde și miroase a sare de Caraibe uscată pe piele după o zi la plajă alături de bunici, copii, verișori, mătuși, purcel și cățel. Elena și Cosmin parcurg un drum intim printre casele și sufletele cubanezilor de rând, asistă la lupte de cocoși, partide de box, tăierea unui porc pe acoperișul blocului, împart sticle de rom cu poeți locali.
14 luni și 55.000 de kilometri
Oyibo. 2 oameni, 1 motocicletă, 14 luni în Africa e scris de un alt cuplu de călători veritabili – Ana Hogaș și Ionuț Florea. Limbajul nostru comun e dragostea necondiționată pe care o împărtășim pentru Africa. I-am cunoscut la Starbucks Victoriei din București. În viața cotidiană ei sunt arhitecți. Ana venise cu metroul, iar Ionuț pe motor. Am sporovoit ore bune despre Dengue, malarie, febră galbenă, paranoia omului alb pe tărâm negru, bucuria extrasenzorială la vederea prafului roșu de la orizont, incontestabila utilitate a avocadoului proaspăt la ceas de seară și cum în definitiv nimic nu ne ține morțiș în România noastră cea de toate zilele, atâta vreme cât resimți viața pe drum ca pe o necesitate, al cărei opus nu poate fi decât risipă și plictis.
Prin 2011 s-au suit pe un Tenere albastru cu numere de Anglia cu care au ajuns în Italia, la Livorno, de unde au luat un feribot și nu au mai pus piciorul pe pământ decât în Maroc, de unde avea să înceapă odiseea africană. „În această călătorie de 14 luni și 55.000 de kilometri am lucrat ca voluntari în pădurea ecuatorială în Nigeria, am traversat Sahara în călduri de peste 54 de grade, am urcat muntele Camerun, am explorat delta Okavango și bazinul Congo, am locuit într-un cătun camerunez, fără bani și fără telefon, am tractat motorul defect 350 de kilometri, am făcut malarie, am parcurs 3.000 de kilometri de off-road extrem în R.D. Congo, am trecut de sute de controale armate și hățișuri birocratice și am cumpărat un pahar de ceai în Egipt. Acesta este jurnalul aventurilor noastre.“
Explorări exotice din Los Angeles în Yemen, din Haiti în Etiopia
Cum împaci suferința cu lumina care se găsește de cele mai multe ori în jurul acesteia? Ce înveți din disconfortul pământului străin? De ce călătoriile reprezintă cea mai scurtă cale către cunoașterea lumii în care trăiești, dar și a ta individuală? Pico Iyer are câteva răspunsuri dintre care să alegi, expuse remarcabil în volumul Sun After Dark. O colecție de explorări exotice din Los Angeles în Yemen, din Haiti în Etiopia sau dintr-o închisoare boliviană într-o mănăstire ascunsă din Tibet. Iyer e un jurnalist desăvârșit, care intră cu ușurință în încăperile capitonate ale guvernului tibetan în exil din Dharamshala, unde discută cu Dalai Lama despre geopolitică, dar și într-o comunitate zen, acolo unde Georges Pompidou, Joni Mitchell sau idolul prințului Charles s-au retras în ultimii ani de viață – aici el poartă numele Jikan, Cel Tăcut, dar pentru restul dintre noi e mai cunoscut sub un alt nume: Leonard Cohen.
Probabil una dintre cele mai importante lecții pe care le-am extras de aici a fost de a mă bucura pe deplin de momentele în care mă simt pierdută. Fără direcție, fără o destinație exactă la care să ajung, un popas pe care să trebuiască să-l fac sau un plan fix pe care trebuie să-l urmăresc. Iar călătoriile tocmai cu asta te confruntă. Cu tot ceea ce se derulează în fața ochilor tăi într-o limbă complet străină, cu limbaje corporale și norme sociale atât de departe de tot ce ai învățat tu acasă că e norma.
Judecăm ceea ce nu ne este cunoscut, dar treptat înțelegem că nu mai suntem deloc în cultura pe care am lăsat-o în urmă și nici în cea înspre care credeam că mergem. Ajungem undeva complet diferit, nu chiar ironic și nu chiar romantic. Nu încerca să umpli tăcerile cu explicații, uneori au mai multe de zis decât toate cărțile pe care le-ai citit vreodată.