Am inceput si noi scoala. Fiind in clase diferite, eu si Traian mergeam unul dimineata, altul dupa-amiaza, sa sorbim lumina dintr-o scoala cu lampi de petrol, dusumele ciuruite si ziduri dinainte de 1907. In timpul liber, amindoi ne intreceam construind diferite chestii: tractoare, avioane, sfirleze…
Asa mi-a venit ideea sa fac o chitara? Fara tinjirea dupa a lui Nicu, sigur nu m-as fi apucat de lucru. Daca lipsa creeaza organul, trecerea chitarei prin miinile mele poate sa fi generat nevoia de-a mingiia rotunjimi feminine, fara sa-mi smulga cineva obiectul placerii. Cazuistica demna de-o disertatie psihanalitica!
Sa-mi fie cumparata o chitara, asa cum peste ani aveam sa-i cumpar eu (degeaba) fiului meu, era exclus. Tata avea intentii educative precise, si nu ezita sa le aplice folosind o curea ingusta, sectionata dintr-un cauciuc de banda transportoare a pietrisului in balastiera unde cistiga salariu ca electrician. Am calculat strategico-economic. Gospodaria, cu scule de tot felul, utilaje si resturi de inventar agricol, resurse diferite de lemn, metal, chimicale, cereale imi sta la dispozitie.
M-am apucat de lucru intr-o zi de octombrie, dupa culesul porumbului. Aveam destule scinduri. Pe cele mai bune le taiase bunicul din salcimii uriasi ai gradinii din spatele casei. Fusese nevoit sa-i scoata, cu radacini cu tot, prin 1962-1963, dupa colectivizare, ca sa mareasca suprafata cultivabila. In 1968 mai rezista o parcela din vechea padure. Acolo am petrecut multe zile si nopti frumoase, nu le uit niciodata.
Am ales o scindura potrivita, cu o fata semirotunda. Cu un creion chimic am desenat forma din memorie. Fiindca blana nu era foarte lata, corpul chitarei a iesit cam alungit. Fierastraul folosit era destul de mare, cu dinti zimbati; mi-a slujit doar la decupaj brut. Am intrebuintat o cutitoaie, o pila cu zimti numita raspel, un ciob (sau mai multe) de sticla sparta, smirghel. In final, dupa vreo trei dimineti de buchiseala, am finisat ceva ce putea fi utilizat ca… Va dati seama, nu pot scrie „chitara”, comit cacofonie si spun o minciuna! Griful iesise cam butucanos si anevoie de cuprins in mina. N-am indraznit sa-l mai subtiez, deoarece se putea rupe sau crapa. Pentru corzi am folosit sirma de nichelina. Ca sa le intind si sa le acordez am batut cuie „de 6” drept chei, indoite in asa fel incit floarea functiona ca un cleste fix.
Tabulatura am incropit-o din cuie de sita, ascutite la ambele capete. Calus era o tandara lustruita, crestata pe coama. Sa stea, am lipit-o cu clei. Doza electromagnetica n-am pus, n-aveam de unde si nici nu-i descifrasem principiul de functionare ca sa fac una. Nici cutie de rezonanta n-am atasat, in mod programatic. Daca as fi reprodus chitara stiuta, cum sa-l fac praf pe Traian?
Inca mai pastrez in memorie sunetul subtire scos de ciudatenie. Inca n-am uitat figura uimita a lui Traian, cind m-a vazut cu chestia agatata de git si sprijinita pe genunchi. Inca mai rid, el si Nicu, de mine, amintindu-si ostromentul. Iar eu acum realizez ca, facindu-mi singur propria chitara, eram un punker, nu un rocker, cum va imaginati…
De ce, daca n-ati ghicit, voi povesti altadata.