Iar alaturi de ei aparind pe scena ceea ce este mai bun din muzica de acasa, de la preclasic pina la avangarda.
Inutil de a recomanda aici pe unul sau altul dintre acesti invitati, majoritatea lor din lumea operei. Toti merita ascultati si m-am convins urmarind concertul de deschidere al festivalului, retransmis – buna idee! – de TVR International. Cum mai toti sint tineri si nu au semnat contracte de exclusivitate cu o casa de discuri, poate exceptind-o pe pianista Luisa Borac, este ocazia ideala ca festivalul sa-si inaugureze propria productie de discuri si, de ce nu, de DVD-uri. Asa cum a facut-o si Festivalul Primaverii de la Praga, pentru a da un singur exemplu din estul european.
Marea majoritate a orchestrelor invitate, London Symphony Orchestra fiind probabil exceptia, apartin calitativ categoriei medii. Fiecare dintre ele, dat fiind ca vin cu dirijorii titulari, sint insa capabile sa surprinda. Orchestra din Paris, condusa de Christoph Eschenbach, are in portofoliul ei concerte si inregistrari excelente cu muzica lui Berlioz si Mahler.
Orchestra din Oslo, ce l-a avut dirijor la un moment dat pe Mariss Jansons si a inregistrat pentru EMI, este sub Pekka-Saraste imbatabila in interpretarea muzicii nordice. A demonstrat-o deschizind cu o saptamina in urma festivalul din Saar, iar in anul centenarului de la moartea lui Grieg ideea de a o aduce si la Bucuresti este de salutat. Filarmonica din Dresda este si ea o formatiune exemplara de categoria a doua, care isi va da masura in pretentioasa simfonie a 8-a de Mahler.
Daca as paria pe orchestrele invitate pe locul intii as pune Orchestra Filarmonica din Rotterdam. Teoretic si ea este pusa in umbra de o mare orchestra, cea de la Concergebouw din Amsterdam, tot asa cum cine se gindeste la Dresda pronunta intii numele Orchestrei Capelei de Stat. Dar, la Rotterdam, sub bagheta lui Valeri Gergiev, se face muzica de cea mai buna calitate si se poate astepta ca simfonia a 7-a de Mahler sa fie concertul cel mai bun, cel mai interesant al acestei editii a Festivalului Enescu.
De numele lui Gergiev, „cel mai ocupat dirijor din lume“, este legat mai nou si destinul Orchestrei Simfonice din Londra, el preluind de anul acesta functia de dirijor principal.
Intr-un interviu din lunarul „Gramophone“, Gergiev spunea ca LSO a fost intotdeauna perfect echilibrata in aportul sectiunilor ei, dar ca „uneori echilibrul perfect poate fi plictisitor“. Pentru el, chestiunea care se punea era ce fel de sunet al corzilor se poate obtine, ce poate da sectiunea: cit de multe culori poate evidentia, cit de multe umbre poate atinge din piano si pianissimo. Cu Horia Andreescu la pupitru si cu perfectionistul Maxim Vengerov la vioara, concertul orchestrei londoneze promite atit in privinta culorilor, cit si a nuantelor cultivate de Gergiev.
Promitatoare sint si concertele de muzica de camera cu doua momente de virf, Zukerman Chamber Players, mai putin cunoscuti in Europa si, mai ales, recitalul la doua piane al Marthei Argerich si Nelson Freire, cei doi frati „naturali“ cum se numesc ei cu afectiune. I-am reascultat recent intr-un recital de la Festivalul de pian de la Roque d’Antheron, unde se intilnesc cel mai adesea. Simplu spus, veti avea posibilitatea de a asculta doi pianisti exceptionali din categoria maestrilor acestui deceniu.
Poate acesta este concertul pe care regret cel mai mult de a nu-l putea asculta in sala de concert. Ocazie de a reaminti ca Bucurestiului ii lipseste in continuare o adevarata sala de concert, demna de o asemenea selectie de muzicieni cum sint cei pe care i-au reunit exemplar organizatorii anul acesta.