Una vizeaza calitatea interpretarii, care – sustin puristii – n-ar fi autentica decit lipsita de ajutorul tehnicii. Cealalta dezbate livrarea sunetului, pe 2 sau 6 canale, stereo sau surround. Destui patimasi afirma ca doar stereo se pastreaza sunetul adevarat, uitind insa ca in natura sunetul ne inconjoara. Nu reiau argumente si referinte. Concertul este suficient de clar. Ascultati surround-ul profund – in format DTS 5.1 – si nu ratati imaginile. Sinteti ce vedeti & ce auziti!
Dupa despartirea de Genesis, cind trupa capatase importanta si loc distinct in peisajul rock-progresiv, Peter Gabriel nu s-a cramponat de schemele verificate ale succesului. N-a continuat directia progresiva, ce l-ar fi dus in punctul mort al experimentului avangardist, nici n-a cotit spre popul de top & fast-food. S-ar zice ca a imbinat inteligent cele doua directii, obtinind audienta incit sa poata concura facatorii hiturilor de-o zi.
Nu trebuie sa fii specialist al domeniului sa observi ca muzica lui Gabriel e un melanj de arome clasice si moderne, de pop-rock in cea mai buna traditie showbiz occidental si de ceea ce se cheama world-music. La fel ca destui alti muzicieni din generatia lui, dar poate cu mai mult farmec, Peter Gabriel a trecut vibratia instrumentelor clasice prin sintetizatoare complexe. Discurile sale sugereaza puritatea viorilor cremoneze si suculenta ansamblurilor populare din lumea a treia, fara sa lase nici un pic impresia de cautare arhaica. Si nici nu e.
Ce-l face deosebit pe Gabriel in lumea muzicii contemporane (dar nu-l singularizeaza; ca el sint destui artisti, carora li se poate aplica eticheta „responsabili fata de lumea in care traim“) este onestitatea. El nu s-a sfiit sa ia atitudine cind acest lucru era apanajul citorva oameni cinstiti, si nu o moda aducatoare de imagine (1980 – Biko). A invitat in piesele sale muzicieni negri si arabi, a fondat Festivalul World of Music, Arts & Dance. A reusit, in acelasi timp, inconjurat de-o echipa de vizionari hi-tech, sa creeze citeva puncte de reper in cultura televizuala.
Sledgehammer este un videoclip de referinta, nici azi depasit. (Este si-o compozitie inspirata, as socoti-o virf in genul ei, dar ma tem ca e chestiune de gust). Nu mai insir date si epitete, cititorul le poate gasi cu usurinta.
Turneul desfasurat in 2002-2003, din care s-a selectat concertul de la Milano pentru a fi editat pe DVD, este o realizare spectaculoasa ce poate rivaliza cu orice show asemanator (vezi Rolling Stones, pentru comparatie). Fara harmalaia mediatica a celei mai mari/zgomotoase/batrine trupe de rock, Peter Gabriel aduna un amfiteatru de spectatori ce participa firesc la un show total. Iar cheia acestuia mi se pare chiar titlul de sus, o sentinta rostita de insusi Gabriel in preambulul piesei Barry Williams Show.
Nu va mai povestesc ce puteti vedea singuri. Si tot singuri puteti aprecia elemente de recuzita ca scena rotunda, scena suspendata pe care Gabriel evolueaza cu capul in jos, ZORB-ball-ul si celelalte gadgeturi de efect & de substanta.
Voi sublinia iarasi – pentru ca e rara – onestitatea artistului. El include in film si-n show prestatia echipei tehnice, a carei importanta n-o mai demonstrez. Putini sint solistii care accepta sa nu iasa doar ei in prim-plan, indiferent cum. Reconfortant sa vezi asa ceva!