Li se adauga albumul <em>Craciunul celor trei tenori</em>, cu 1,2 milioane. Se poate vorbi in aceste conditii de moartea CD-ului?
Norman Lebrecht persista si semneaza in cele ceva mai mult de 130 de pagini ale istoriei sale. O carte scrisa alert, poate prea alert, cu o avalansa de nume si personaje, pentru cel ce nu cunoaste dedesubturile lumii muzicale si protagonistii ei, de la producatori la presedintii marilor companii de discuri.
Teoria lui este ca discul compact, mediul cel mai popular al ultimilor 30 de ani, si-a trait viata odata cu sfirsitul veacului al XX-lea. Nu spune si nici nu se intrevede ce l-ar inlocui, cu atit mai mult cu cit numarul titlurilor ce apar lunar ramine relativ constant. E adevarat ca era marilor profituri pare sa fi disparut si nimeni nu-si mai poate inchipui macar ca o casa de discuri ar putea pune la dispozitie artistilor mijloacele materiale, tehnica, producatorii si efortul publicitar, capabile sa repete performanta integralei Inelului wagnerian dirijat de Georg Solti, vindut in 18 milioane de exemplare.
In fapt, ceea ce a disparut aproape sigur este sistemul in baza caruia functionau cele patru mari corporatii de discuri, Universal, Sony-BMG, EMI si Warner, ce detineau si un monopol al pietii discului. Ceea ce s-a intimplat pe parcursul ultimelor decenii este rezumat in spusele lui Nikolaus Harnoncourt, citate de Lebrecht: „In anii ’50 si ’60 aveai de a face cu personalitati adevarate, un producator ce era responsabil si lua lucrurile pe umerii lui. Deasupra lui se afla doar seful unei companii. Mai tirziu, cind companiile s-au angajat in batalii navale, boss-ul nici nu mai stia ca intr-un colt al firmei se facea muzica clasica. Oamenii cu care negociai erau foarte simpatici, dar nu mai aveau nici o autoritate si nu mai aveai contact personal cu nici unul din cei ce luau deciziile“.
Norman Lebrecht trage concluzia: corporatizarea, inevitabila cind distributia este controlata de trei sau patru lanturi, numarul mare al celor ce traiau cu lefuri imense de pe urma vinzarilor, a fost principala cauza a mortii discului.
Corporatizarii, spune Lebrecht, i s-au adaugat o serie de alti factori ce au accelerat boala sistemului. Supraproductia, de exemplu, inceputa pe timpul lui Karajan, cind el si dirijorii rivali inregistrau repetat aceeasi lucrare. Asa s-a ajuns in 1994 la 79 de versiuni ale Simfoniei Din lumea noua a lui Dvorak, iar in 2006 la 435 de versiuni ale Anotimpurilor de Vivaldi. Asa s-a ajuns la 276 de versiuni cu Simfonia a 5-a de Beethoven. Discul a atins un prag de saturatie nemaiintilnit.
Lebrecht adauga indestructibilitatea discului, ce face ca reinnoirea colectiilor sa nu mai fie o problema. Si, noteaza el mai departe, companiile si-au pierdut acea „mistica a sunetului“, un disc ieftin Naxos realizat la Bratislava concurind sub aspectul claritatii un disc Decca realizat in cel mai bun studio al companiei. Costul redus manufacturier a condus la dirijarea unei parti a cheltuielilor spre publicitate, iar in cele din urma „o inregistrare clasica, odinioara un obiect la care se aspira, si-a pierdut valoarea sociala“.
Se adauga aparitia altor media, televiziunea prin satelit si computerul, care indeparteaza publicul de la discul clasic si un fenomen interesant de notat, pe care Lebrecht il denumeste „esecul inventiei muzicale“. Heifetz, Menuhin, Horowitz si Rubinstein au cintat muzica unor compozitori in viata, Prokofiev, Rachmaninov, Sibelius, Bartok, Syzmanowski. Toscanini, care nu poate fi dat drept exemplu de modernist, a inclus noutati in concertele sale, in timp ce Stokowski, disparut in 1977, a dirijat in premiera circa 800 de lucrari. „In zilele lor muzica era in viata“, spune Lebrecht, care vede o indepartare masiva a publicului de modernismul atonal si tendinta producatorilor de muzica de a reveni la nesfirsit asupra vechilor hituri.
Are sau nu Lebrecht dreptate? Va las sa cititi demonstratia lui, chiar daca pe alocuri indigesta. Raspunsurile ce i se dau din lumea muzicala nu conving neaparat. Unul ditre ele l-am citit zilele acestea in „Gramophone“-ul pe luna octombrie, legat de un nou set de discuri Decca, la aniversarea de 70 de ani a pianistului si dirijorului Vladimir Ashkenazi: „…Iar ei spun ca discul e mort. Cine pe pamint ar vrea sa descarce toate acestea de pe Internet, fara beneficiile prezentarii Decca? Nu poti da un download cadou de Craciun si, pe linga asta, cine ar prefera o prima editie a textului de prezentare ca pe un mail atasat?…“
*Norman Lebrecht, The Life and Death of Classical Music.
Anchor Books, New York, 324 p.