Poate si de-o anumita adecvare la real, careia i se mai spune pragmatism.
Daca esti om cu capul pe umeri, cum se zice, nu poti participa fara uzul ratiunii la un spectacol construit sa impresioneze si executat perfect, indiferent cine sint profesionistii de pe scena – Kiss, Rolling Stones, Rammstein sau Sarah Brightman. Doar fanii devotati unui subgen pot fi exclusivisti & intransigenti. Sa le spunem duios „roakari”, ca sa-i deosebim de idiotii ce se baga peste tot si de incultii care inghit orice prostie, cu credinta ca e vreun simbure cu proprietati magice.
Acum trei ani a trecut prin Bucuresti, cu mai putina vilva & tambalau mediatic decit ma asteptam, o cintareata de opera reciclata in star pop, Sarah Brightman. Stiti, desigur, ce cinta si cum a obtinut succesele muzicale. Ascultator, nu iubitor, de opera fiind, vocea m-a cucerit de la prima… auzire. (Auditie, in cazul meu, suna pretentios!) S-a intimplat insa ca, in anul dinainte, asistasem neputincios la stingerea treptata a cuiva drag mie, de-un cancer… Unica alinare ce-o gasea in ultimele saptamini era albumul Harem, al cintaretei despre care stiam si-i spuneam destule, dar la ce bun?! Mi-au ramas intiparite in minte atmosfera sfisietoare, senzatia de vara trista – vara alungarii din paradis – si vocea lui Sarah, pe care n-o mai pot auzi fara sa ma-nfior involuntar. Cred ca atunci m-am si imbolnavit oarecum, fiindca zile si zile apoi n-am reusit sa ascult altceva, ca orice maniac desavirsit, care se hraneste cu obiectul, faptul, obiceiul ce-l devora. Am facut si-un videoclip, poate il vedeti aici: http://www.youtube.com/watch?v=7HOgFoblWaM.
Concertul de la Palatul Parlamentului nu puteam sa-l ratez. Ne-am dus in familie. Am un prieten de-a dreptul indragostit de Sarah, detine toate albumele, i-a vazut si concertele din Germania & Ungaria. A fotografiat in nestire atunci, dar putine cadre i-au iesit, aparatul digital nefiind adecvat situatiei. Tirziu in noapte, am asteptat iesirea artistilor, sa cerem autografe. Nu le-am capatat. Dar am vazut-o pe Sarah la oglinda, in cabina de machiaj, si-a raspuns cu un salut chemarilor noastre admirative. Si – nu exagerez – ne-a zimbit cald, si n-am mai simtit racoarea, si vintul, si haul, si strigatul agonic, monocord, ridicat de sub caldarimul acelui loc imens si gol, bintuit de stafiile caselor abuziv demolate!… Ce senzatii mai… rock sa ne fi dorit in plus?
N-o sa dezvolt acum consideratii destepte pe conturul imaginatului Harem brightmanian. (Mergea un joc de cuvinte bazat pe bright = stralucitor, dar e prea la indemina!) Lucrul bine facut, chiar daca se vede ca-i facut sa fie vindut, n-are cum sa displaca. Iar cind armonia este evidenta, mai conteaza de unde provine? Cine spunea ca in fata frumusetii putem doar sa afisam tacerea? La un concert cu distilari de felul celor izbutite de Sarah Brightman si echipa ei, tacerea e subinteleasa. Aplauzele pot fi comentariu, dar…
Dar albumul Harem incorporeaza influente orientale, bine proportionate si atent echilibrate, filigrane ca de palat al califilor sau arabescuri (tautologie inevitabila!) muzicale de lume buna. Sa spun despre acest material sonor ca e un exemplu de consumabil zvirlit oportun pe-o piata saturata? Sau ca e un fel de manea-pop, de dat ca model (h)artistilor autohtoni?
Hai sa nu fiu „roakar”!