Si-ti aduc aminte ca il cam lovesti si pe domnul Kafka atunci cind bagi functionarii in hoarda de meseriasi care nu si-au pus amprenta asupra „istoriei”.
Asadar, raspund epistolei tale de la Balcik din minunatul birou Polirom Bucuresti. Nu mi se pare fair, dar, vorba lui Hagi (iara nu Murad), „viata merge inainte”… Hai sa te iau cu sfirsitul: tocmai am recitit si eu (adica aseara) Moartea lui Ivan Ilici… mai are rost sa spun ca de data aceasta sintem pe aceeasi lungime de unda? De fapt, daca-ti amintesti netrebnica mea semianaliza la Cei morti, concluzia era ca ceea ce ne desparte nu face altceva decit sa ne dea intilnire, dupa o lunga si aventuroasa calatorie circulara (da, este chiar cercul hermetic), intr-un punct comun.
„– Vai, ingrozitor! In ultimele ore, nu minute, n-a incetat o clipa sa tipe. A strigat trei zile si trei nopti in sir. A fost ceva de nesuportat. Nu pot sa inteleg cum de-am indurat toate acestea; se auzea si prin trei rinduri de usi inchise. Vai, cite am indurat.”
Sint, asa cum bine stii, cuvintele Praskoviei Feodorovna, vaduva lui Ivan Ilici, la citva (scurt) timp dupa moartea acestuia. E preambulul unei ample demonstratii (atit de ampla pe cit o permite dimensiunea redusa a operei lui Tolstoi: aici e si paradoxul – pe cit de putin intins e totalul, pe atit de chinuitoare prin minutiozitatea sa este demonstratia –, in ultimul capitol te rogi impreuna cu Ivan Ilici ca moartea sa vina mai repede).
Iar acum, spune-mi tu, te rog, care e diferenta dintre o transformare instantanee (Metamorfoza, Sinul) si o transformare treptata, cea a lui Ivan Ilici, dintr-un animal sanatos (pentru ca asta e si revelatia pe care i-o aduce suferinta, ca si-a trait viata ca un animal) intr-un „animal pe moarte”? N-ar fi cumva diferenta dintre doua tipuri de ironie? Una, sa zicem, postapocaliptica si una absolut tragica?
Duhorile diavolului
Dar, ca sa revenim la dispretul tau abia mascat fata de functionari, categorie ce ma inghite (dar crede-ma ca nu e o aparare pro domo), ce s-ar fi facut Gogol fara un specimen precum asesorul Kovaliov? Ar fi ratat un pasaj precum acesta: „Maiorul Kovaliov avea obisnuinta sa se plimbe in fiecare zi pe Nevski Prospekt. Gulerul plastronului lui era intotdeauna extrem de curat si bine scrobit. Favoritii erau dintre aceia care si astazi mai pot fi vazuti la inginerii hotarnici guberniali si judeteni, la arhitecti si medici militari si, de asemenea, la persoanele ce indeplinesc diferite functii politienesti; in general, la toti barbatii care au obrajii bucalati, rumeni si joaca foarte bine boston: acesti favoriti strabat mijlocul obrazului si ajung de-a dreptul la nas. Maiorul Kovaliov purta o multime de brelocuri de carneol, si din cele cu blazoane, si din cele pe care era gravat: miercuri, joi, luni etc… „.
Adica, daca stam sa cugetam, masa functionarilor ne-a dat atit scriitori pe care-i iubim amindoi, cit si personaje fara de care nu s-ar putea respira pe plaja literaturii.
Intermezzo: cind spui ca nu-i bine sa citesti Sinul in slip te gindesti la ce mi-a sarit si mie gindul?
Continuam: cuvintele Praskoviei Feodorovna au oarecum rolul primelor cuvinte din Metamorfoza: introduc nefirescul. Intr-adevar, cel din discutia de fata nu este unul socant (o nevasta indiferenta si egoista tine totusi mai mult de sfera credibilului decit transformarea peste noapte intr-o ginganie monstruoasa) in comparatie cu incipitusul Metamorfozei, insa duce cititorul in acea sfera a duhorilor diavolului despre care scria Nabokov. Tot asa, Gogol amina ceva timp revelatia lui Kovaliov cum ca nasul sau, care-i statuse atit timp in mijlocul fetei, e acum imbracat in uniforma si alearga la o intilnire cu Maica Domnului din Kazan…
Nimeni nu poate intelege transformarea decit daca ii este subiect
Atit Kepesh, cit si Gregor Samsa au trecut dincolo. Ivan Ilici a trecut si el, insa Tolstoi va pune accent pe lunga trecere care i-a fost viata (desi, trebuie sa recunosc, exista si aici un „punct de fuga”, adica acela al cazaturii pricinuite de perdea), pe chinurile implicate de lunga transformare, pe revelatia pricinuita de moarte. Si, daca ne gindim mai bine, Ivan Ilici trece prin mai multe metamorfoze: intii uraste tot ce-l inconjoara, e cuprins de mila fata de propria persoana, apoi realizeaza, in clipa mortii, ca trebuie sa-si ceara iertare. Oricum, si aici are parte tot de un act ratat:
„Da, eu ii chinuiesc, se gindi el. Lor le e mila, dar o sa le fie mai bine dupa ce voi muri. Vru sa spuna aceasta, dar nu mai avu putere sa articuleze. De altfel, la ce sa le mai spun, trebuie s-o fac, se gindi el. Ii arata sotiei din ochi baiatul si-i spuse:
– Ia-l de-aici… Mila… Si de tine… Mai vru sa spuna Iarta-ma, dar spuse Iata-ma, si, nefiind in stare sa se mai corecteze, dadu din mina stiind ca cine trebuie o sa inteleaga”.
Ar fi un element comun intre Metamorfoza si Moartea lui Ivan Ilici: ambele personaje vad, in cele din urma, moartea ca pe o usurare, o eliberare din Iadul de a nu fi inteles si de a fi privit ca un monstru. Pentru ca, daca Ivan Ilici gindeste ca cine trebuie sa inteleaga va intelege, el e la fel de constient de faptul ca nimeni nu va intelege. Nimeni nu poate intelege transformarea decit daca ii este subiect. Si, vorba ceea, la fiecare e altfel…
„Nu inteleg absolut nimic, raspunse nasul. Dati-mi explicatii satisfacatoare.”
Cum ii poti explica propriului nas ca iti apartine, sau unui functionar ca mine ca pozitionarea fundului in nisipul de la Balcik te poate face sa privesti de sus o intreaga tagma de personaje-cheie din literatura? Ma gindesc insa ca, fiind tu acum la Tescani, locul unde au suferit multe personalitati ale culturii romane, vei pricepe mai bine chinurile bietului asesor editorial cu care porti aceste discutii epistolare…
P.S.: Stiu ca, pina sa ajungi aici, ai sarit deja de indignare, cunoscind tu prea bine faptul ca n-ai scris „functionar” nicaieri in epistola ta. O stiu si eu… dar, ma rog, ai fi putut s-o faci. Parca asta era diferenta aristotelica dintre istorie si literatura, nu?