Pe ruta aeriana Iasi-Bucuresti-Paris am ris mai intii in hohote recitind Vitelul de aur al lui Ilf si Petrov, apoi mai sa pling la aterizare, cind ne-am invirtit minute in sir deasupra aeroportului, din cauza cetii de la sol, intr-un trafic nebun, de se calcau pe coada avion cu avion (tocmai vazusem pe National Geographic un documentar cu o aglomeratie asemanatoare, in urma careia un avion a cazut ca toporul, ramas in pana de kerosen).
Pentru ca aveam de stat pina a doua zi in Paris, am dat o fuga pina la sediul Editurii Syrtes, unde aveam stabilit un interviu cu Raluca Lazar, corespondenta postului Europa FM. Cum jurnalista mai era si ieseanca, m-am simtit ca acasa. Apoi m-am plimbat. La o a doua vedere, Parisul mi s-a parut mai viu, mai cald si mai uman, fie si numai prin atmosfera oarecum bucuresteana peste care poti da la nici cincisprezece minute de mers la stinga ori la dreapta Senei. Diferenta e ca-i atit de bine marcat prin indicatoare incit ti-e aproape imposibil sa te ratacesti. Acum vreo zece ani, m-am invirtit ca o curca beata si mi-a luat vreo ora ca sa gasesc Muzeul de Istorie, plecind din Piata Universitatii. La Paris, am nimerit la fix, fara nici un ocolis, hotelul de linga Gara de Est, pornind de la mama dracului, de undeva de linga Turnul Eiffel.
Apoi am fugit. Cu trenul – Paris-Nancy-Saint-Die. Am avut surpriza sa constat ca pina si TGV-ul intirzie romaneste, riscind sa te lase pe drumuri, intr-o gara de tranzit. La Saint-Die m-am intilnit cu traducatoarea cartii mele, Olimpia Bogdan-Verger, care mi-a prezentat orasul: „un fel de Falticeni al Frantei”. Exagera, numai si daca iau in calcul faptul ca in centru era o catedrala mult mai mare decit Mitropolia noastra din Iasi. Tot orasul era cuprins de febra festivalului – doua baloane cu globul pamintesc pe cer, bannere uriase peste tot, conferinte, tirg de carte. Si aproape peste tot erau romani si se vorbea frumos despre Romania.
Am stat in tirg si am dat citeva autografe la standul unei librarii, mi-am prezentat cartea, in fata unui public destul de restrins, dar printre care se aflau – spre surpriza mea – doi francezi care deja ma citisera si venisera, entuziasti, sa ma cunoasca. Drept care, dupa trei zile, m-am intors multumit acasa, „en mal d’energie”.