![](../images/numere/149/buzarin_&_geambasu.gif)
„Scriu din viata oamenilor si probabil ca scriu foarte bine.” A spus treaba asta un individ, Fanfan, care a invatat condeiul in puscarie. Eu o pun drept definitie pe toata tagma ziaristilor adevarati si ii includ aici si pe domnii despre ale caror volume se face vorbire astazi. Asta ar trebui sa fie, in fond, singurul criteriu dupa care sa se ghideze toti degustatorii de presa si de carti.
In ordinea numarului alfabetic de pe tricou, 1. Buzarin
„Din bube, mucegaiuri si noroi…” Ca un vechi cititor al lui Alin Buzarin, imi revin in minte versurile la fiecare articol al sau. Si asta pentru ca temele preferate de Alin Buzarin in articolele sale sint croite pe hidoseniile zilnice din sportul nostru romanesc. Daca Gigi Becali sau oricare alt personaj „arghezian” va lasa vreo dira pestrita in discursul public sau in comportament, vei sti, aproape sigur, ca autorul Raportului de cornere sta la pinda in spatele sau. O simpla mostra, dintr-un text despre Inalt Prea Finantistul tarii, G.B.: „Un miliardar dupa care atirna o cohorta de nevolnici, in asteptarea salvatoarei sute de dolari. Un om extrem de bogat, a carui mama se piteste sfielnica dupa usa, complexata de camera operatorului si de personalitatea fiului”.
Stilul lui Alin Buzarin imi aminteste de unii editorialisti din Insula, la fel de acizi cind vine vorba de parul si cariera oxidate ale lui David Beckham sau de prostiile facute de oricare alt personaj din sportul britanic. La fel ca un vinator care alege gloantele cele mai periculoase, autorul de fata foloseste adjectivele cu capacitate distructiva sporita. Stilistica sa e total straina eufemismelor, pentru ca nu-i sta in stil sa-l faca „lipsit de minte” pe un personaj, ci sa-i alinieze substantivului un crunt „cretin”. In consecinta, Buzarin nu se sfieste sa-i faca timpiti pe cei care merita calificativul asta, nici sa-i arunce-n lumina ridicolului pe cei care accepta, eventual cu semnatura, un moment de idiotenie. Nu conteaza daca in povestire e vorba de oameni publici foarte usor de atacat sau de mituri ale sportului. Un text excelent al celui mentionat e cel in care vorbeste despre obiceiul „cu specific national” de a-i face generali, chestori sau mai stiu eu ce pe sportivii de performanta: „Sa traiti, dom general Iordanescu, amintirea meciului de la Erevan va prezinta onorul! Saru mina, sa traiti, doamna chestor Lipa, ramele de canotaj aliniate regulamentar sint gata pentru revista de front. Atentiune, Kant, atentiune, Hegel, pentru domnul chestor Dinu, prezentati arm’!”.
Am sentimentul, ca un cititor zilnic si fervent al „Gazetei sporturilor”, ca Alin Buzarin e cel mai injurat editorialist, atit pe blogurile site-ului, cit si prin birourile unora dintre fetele inalte (nu si late!) din sport. Ca ziarist e extrem de periculos si de suspect sa obtii unanimitate. Si e extrem de confortabil sa te injure toata lumea!
Si 2., Geambasu
Alin Buzarin face parte din categoria jurnalistilor cu stil acid si mitraliera de cuvinte la purtator. Cristian Geambasu, desi aflu din prezentare ca e buzoian, aduce in scriitura cu un ardelean minutios, dar, atentie!, la fel de taios ca orice editorialist de calitate. Buzarin e omul mitralierei zgomotoase care arunca personajele-n ridicol, Geambasu are vocatia lunetistului care te trece-n anonimat cu amortizorul montat.
Si-n cazul de fata, pacatuiesc, poate, prin faptul ca sint un cititor vechi al domniei sale. Dar, poate tocmai de asta, indraznesc sa spun ca sus-numitul Cristian Geambasu m-a fascinat intotdeauna, pentru ca are vocatia atit de rara a omului de reportaj. A celui care vede strimbul si nefirescul chiar si-n linistea unui simplu drum prafuit. Nu stiu cit de adevarat o fi, doar autorul poate sa-mi confirme presupozitia, Cristian Geambasu pare a fi un vechi cititor de reportaje si de presa frantuzeasca. Aproape toate editorialele sale au in mijloc descrierea, si iata o singura dovada, dintr-un text numit Pastel, care face vorbire despre ceea ce autorul numeste „meteo-dependenta” sportului-rege in Romania: „Stadionul Ghencea, inceput de decembrie, anul de gratie 2002. Reportajele de pe celelalte arene repeta cumva peisajul. Predomina griul, verdele ierbii fiind in mod evident o prezenta ilicita in peisaj. Ninge rar, pilcuri de suporteri infrunta frigul tropaind. (…) Odinioara, fiecare cetatean avea datoria de onoare sa planteze un pom. Ce-ar fi daca am actualiza putin si fiecare om de fotbal ar fi dator patriei cu un metru patrat de gazon?”.
Nu vorbim aici despre un Geo Bogza al reportajului sportiv! Nu, vorbim despre un gazetar care stie sa foloseasca tehnicile potrivite pentru a-si pune in valoare ideile. Daca nu avem descriere, in unele din textele semnate de Cristian Geambasu avem ironie. Din plin. De altfel, in carte, intr-o sectiune numita Best Ballads (alta ironie!), gasim grupate citeva editoriale in care autorul se substituie unor personaje care legitimeaza ridicolul unor situatii. Unul dintre ele, dedicat timpeniei de masa la care subscriu toti distrugatorii de civilizatie de pe stadioane, este memorabil: „M-am sculat greu, am gura amara. Sint nervos, deci exist. Mi-e scirba. Deci sint viu. As sparge ceva. Un dulap, un geam, o capatina, orice. (…) Traim periculos, ne hranim cu teama voastra. Iar imi zvicnesc timplele si simt nevoia sa ma descarc. (…) Dar nu mai e mult si incepe. Intre timp invatam. Nu-mi trecuse prin cap la ce servesc dalele din bordura”.
Fluier final
Sa fii cronicar sportiv e o meserie la fel de grea ca aceea de scriitor. Nici Cristian Geambasu si nici Alin Buzarin nu cred ca au pretentia de a fi scriitori. Dar ei fac parte din tagma restrinsa a gazetarilor care au de spus ceva publicului. Iar un gazetar bun scrie texte care pot scoate limba momentului prezent si care au capacitatea de a nu se ponosi cu trecerea timpului.