Era un om intreg, dar cu laturile si dimensiunile personalitatii rotite, mereu, in jurul unei axe morale. De oriunde porneai, ajungeai inevitabil la ea – si, fara sa se numere printre acei eticisti antipatici, cu morala mereu in gura si cu gesturi largi, Valeriu Cristea era un om pentru care adevarul exista, si nu trebuia nicicum ocolit. „Petru Dumitriu cel de dinainte de 1960 s-a aflat la antipodul a doua tipuri de oameni: al celor care nu s-au dat pe brazda (Ion Vinea) si al celor convinsi (Paul Georgescu).
Ambele atitudini, repet: ambele sint preferabile duplicitatii perfecte in care Petru Dumitriu s-a complacut. Duplicitate care atinge apogeul in episodul rugaciunilor mentale «rostite» in «altarul» oricarei sedinte – prezidiul: Fiindca vorbeam despre rugaciune… am ajuns sa ma rog sezind in prezidiu la sedinte, nu de partid – ca eu n-am fost membru de partid – dar in sedinte de munca cu muncitorii de la Canal s.a.m.d. Si sedeam in prezidiu si nici nu inchideam ochii si ma rugam: «Doamne, iarta-ma pentru ce fac in clipa asta.»
Pasajul acesta mi s-a parut de-a dreptul fantastic si de cum l-am citit am avut o prompta, neechivoca reactie negativa. Mi-a trebuit insa ceva timp ca sa-mi argumentez reactia: e inadmisibil, e scandalos, e o blasfemie sa te rogi in timp ce pacatuiesti, in timp ce furi, ucizi, te prostituezi. Iar a accepta sa prezidezi asemenea sedinte inseamna a fi in greseala. Te poti ruga, sincer cait, dupa, ca sa ti se ierte pacatul, ca sa te izbavesti etc. Daca vorbesc cu oarecare aprindere despre aceste probleme e pentru ca Petru Dumitriu e credincios, iar eu incerc din rasputeri si de multa vreme sa devin unul. E o discutie, ca sa zic asa, in familie.”
Numai intr-un sens ironic era Valeriu Cristea din aceeasi familie cu Petru Dumitriu. El a fost toata viata de partea „umilitilor si obiditilor”, a celor slabi si sarmani, un „propagandist al milei” intorcindu-si sarcasmele catre reduta egoismului omenesc, vai!, atit de omenesc… La antipodul unui scriitor ca Nicolae Breban, care tematizeaza si proiecteaza epic raporturile de forta, fiind fascinat de dominatia „stapinilor” asupra „slugilor”, Valeriu Cristea empatiza tocmai cu cei loviti, batuti, calcati in picioare, cu victimele precizate sau anonime. Era de partea celor invinsi, nu a invingatorilor; a celor „prosti, dar multi”, nu a celor citiva „alesi”.
Acestea erau convingerile lui, usor de inteles, greu de clatinat. In ultima vreme, ajunsese intr-o adevarata spirala a milei: nu mai putea iesi din casa fara sa le dea ceva de mincare ciinilor vagabonzi. Era constient de situatiile ridicole in care intra, cind scotea, din loc in loc, cite un cirnat sau o bucata de salam din geanta, pentru a le proiecta in gitlejul unui maidanez; dar i se fringea, pur si simplu, inima cind se uita in ochii unui ciine de pripas. Nu putea sa faca altfel, nu putea trece mai departe.
Iar acasa, il asteptau pisicile: cei doi motani care i-au luminat ultimii ani, prietenii cu blana si cu suflet care nu l-au dezamagit niciodata.