Nu eram foarte curios, atunci, sa ascult necunoscuti. Nici de topuri nu ma foloseam ca sa-mi diversific pasiunile. Imi amintesc bucuria cu care am intimpinat regruparea Deep Purple, prin ’83-’84. Ani cind, de pilda, Depeche Mode scoteau albume inovatoare, Metallica declara Kill’em All fara mila, iar Def Leppard alimentau Pyromania prin care heavy-metalul ajungea in mainstream, linga Whitesnake, Motley Crue sau Guns’n’Roses. Ce sa mai laud The Cure, carora doar fanii speciali le intelegeau mesajul, originalitatea si profunzimea?
Am povestit cindva cum ajungeau (si) la mine noutatile muzicale. Traiectoria genereaza fabule cu sau fara morala. Uneori ma intreb daca nu trebuie sa multumesc (dar cui?) ca am avut parte de asemenea mini-epopei. E plictisitor sa mergi intr-un magazin si sa cumperi un disc, o carte, un gadget hi-tech. Dar ce aventura sa gasesti o… lampa cu caciula (stiti la ce bat apropo)! Sau India lui Eliade, la talcioc, pe tapsanul cu boarfe de furat…
Doua decenii au trecut de cind mi-au retinut atentia cei ce cintau deja de 10 ani sub numele The Cure. Era o toamna excentrica. Izolati in grupuri de interese minore, ne inchipuiam ca sintem racordati planetar daca ascultam Europa Libera si vedem pe video te miri ce caseta copiata la a n-spea mina. Ne domina instinctul supravietuirii, nu al trairii, nicidecum al eroismului. Ne placeau hiturile dansante, nu contorsiunile ce exprimau angoasa existentiala. Hot Hot Hot a fost piesa pe care am asociat-o cu The Cure, ca muzica reprezentativa a ciudatului grup care si-a facut din atitudinea freaky program stilistic (estetic? parca suna pretentios!). Nu-mi aminteam de simpla & fascinanta Killing an Arab sau de (ulterior) influenta Boys Don’t Cry.
Sa mai scriu ca un titlu ca Pornography (1982) mi se parea (da, tocmai mie!) de nepronuntat? Poate fiindca traiam o vreme pornografica (am surprins ceva in Cartea pacatelor) si era inutil „cuvintul ce exprima adevarul”?
La drept vorbind, ceea ce m-a frapat cind am vazut videoclipul Why Can’t I Be You a fost recuzita simbolica + efectul vizual generat de gura din matase, desenata si manevrata ca un vagin. Nu-i necesar sa decriptez aici culoarea rosu intens si poate n-are vreo criptare, fiind ceea ce e! Mai tirziu, constatind obsesia lui Robert Smith (creierul The Cure) pentru buzele violent rujate, mi s-a parut facil sa „interpretez” imaginile & trimiterile muzicii. Vizionarea DVD-ului cu Greatest Hits (as fi folosit Greatest Hots!) te provoaca sa (te) joci in felul acestor tipi, care daca n-au inventat sintagma „englez excentric” o ilustreaza din belsug. Muzica The Cure mi-a devenit, in timp, obsesie si… medicament!
Uneori o (re)simt atit de intens ca ma suspectez de tot felul de boli psihice, pe care The Cure mi le vindeca… prin otravire! Nu va indemn – dar poate ca n-ar strica sa ascultati Lullaby. Departe de a fi un cintec de leagan, in ciuda balansului tipic unui astfel de song, piesa da senzatia caderii in madness, in haos, te face una cu pamintul, cu materia originara din care nu ne-am extras inca, dar in care sintem pe cale sa ne intoarcem…